sâmbătă, decembrie 31, 2011

Tuturor oamenilor de treaba: Happy New Year (ABBA)! Vreau să vă urez ceva extraordinar, Ca în noul an să fiţi plini de har!





Vreau să vă urez ceva extraordinar,
Ca în noul an să fiţi plini de har!
I want to wish you something amazing:
Be full of divine grace!
Je tiens à vous souhaiter quelque chose d'étonnant:
Soyez pleins de la grâce divine!
Quero desejar-te uma coisa incrível:
Ser cheia de graça divina!
Quiero desearle algo sorprendente:
Estar lleno de la gracia divina!
Ich wünsche Ihnen etwas Erstaunliches:
Voll der Gnade Gottes!
Θέλω να σας ευχηθώ κάτι καταπληκτικό:
Να είναι γεμάτη από θείας χάριτος!
Искам да ви пожелая нещо невероятно:
Бъдете пълни с Божията благодат!
Sana bir şey şaşırtıcı diliyorum:
Ilahi lütuf dolu olun!
Я хочу пожелать Вам что-то удивительное:
Будьте полны божественной благодати!
Haluan toivottaa teille jotain ihmeellistä:
On täynnä Jumalan armoa!
Noriu palinkėti Jums kažkas nuostabų:
Būti pilnas Dievo malonės!
Azt akarom, hogy szeretném, ha valami elképesztő:
Legyen teljes az isteni kegyelem!

איך וועלן צו ווינטשן איר עפּעס אַמייזינג: זייַן פול פון געטלעך חן!

Ik wens jullie iets geweldigs:
Vol zijn van de goddelijke genade!

Anul care vine
Să ne fie bine,
Sa traim de toate,
Să avem sănătate
De 30 karate,
Să avem fericire
Câtă omenire,
Să avem dragoste
Toată-n suflete,
Să fim sănătoşi
Şi cei mai frumoşi,

La multi ani! 2012 sa fie doar puntea fericita spre o viata lunga si implinita!

vineri, decembrie 30, 2011

Urare


. .
Clopotele norilor,
cu ding-danguri de ninsoare,
la-nceputul orelor,
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălțime:
Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare:
fie aerul curat
plin de păsări liniștite,
niciodată sfâșiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău înnămolindu-l;
pasul zvelt și luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os;
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheața ultimă rămasă
pe ferestrele din gând;
pură fie-vă zăpada,
încălzind la subțioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.
(Nichita Stanescu)

La multi ani! 2012 sa fie anul reintrarii noastre in rostul normal al unei vieti normale, intr-o tara normala, nu intr-una cu -25%! La multi ani tuturor prietenilor dinRomânia şi din întreaga lume!

 



DE PRIN VII…

Vorbind astăzi despre ieri, fulguind a primăveri,
Printre blestemate zboruri împăiate de prigorii,
Adun fapte prinse-n şoaptă lângă mâna mea cea dreaptă
Şi rup ceasuri ce scâncesc dulci secunde armenesc
La mijloc de nopţi bogate-n curcubee diamantate.
Taina visului armonic bând cucuta teutonic.
O port ca pe verighetă pusă pe deget cochetă.
Iluzoriu ca o glumă ce se leagănă-n picioare
Împletind cu fantezie rugăciuni întâmplătoare
Vând potire de Ostrov cu fineţuri de albastru
Şi mă legăn ca un cal din galop în trap buiastru.
Vorbind astăzi despre ieri, răsărit simţit de tauri
Potopesc podgorii dragi aruncând din frunte lauri,
Cu paharul de cleştar tot moşesc la berze sfinte,
Adunând de prin Cotnar poama dulce şi cuminte,
Ca să strâng în vine soare de Pietroasă-ntăritoare,
Iară vis aborigen prind dintr-un Jidvei peren,
Biciuit ca grâu-n raze Drăgăşaniul pus în vase,
Strânse-n vesela-mi figură.
Mă trăiesc doar cu căldură.

joi, decembrie 29, 2011

Cuvintele



de Ionel Muscalu

Cuvintele nu se azvarl pe pagina, nici macar pe fereastra,
nici macar nu se potrivesc, nu se mestesugesc, nu se mesteresc,
ele nu se judeca, nici nu se rumega, nu se fumeaza cuvintele,
Ele trebuie asezate sfios,
lasate sa se foiasca inca,
sa se miste,  sa susure, sa fosgaie,
sa-si limpezeasca, sa-si traiasca, singure sensurile.

Cuvintele trebuie tratate cu rabdare,
cu solutii speciale, scoase din istorii personale,
culturale, senzoriale, individuale,
Ele se pipaie si uneori se dau de la Domnul.
Alteori vin din legume, soare si apa,
din aer - eterice sau din pamant - sferice.

Cuvintele nu se zgandaresc si nu se zadara,
cuvintele tactil se aluneca pe langa corp,
cuvintele se fosnesc, dar nu ca paginile, nu ca banii,
ci ca sensurile pline ale obiectelor, ale lucrurilor,
cu ale lor senzatii nocturne,
cand isi trosnesc oasele de aer si sticla
prin toate ungherele caselor, ca niste mistere.

Cuvintele se viseaza ziua, uneori pe tocuri,
si se dumiresc noaptea, cand ele te viziteaza,
in timp ce tu ti le asterni in liniste si-n anvergura lor,
in amintirea cutelor sapate la ochi, la gura, la frunte.

Cuvintele se strecoara prin semnele de punctuatie,
cum strecura prin sedila bunica branza:
Asta la om, asta la paseri, asta la porci!
Cuvintele nu-s de aur au de platina,
cuvantul aur fiind atat de scurt,
cat si apa, cat si cer, cat si aer,
iar cuvantul diamant fiind slefuit,
ca de aer pasarea zburatoare,
nu zburatacitoare,
ci cea coboratoare din soare.

In clepsidrele noastre fosnind a clipe
la timpul trecut,
cuvintele obisnuite se duc,
cele importante trecand
nu in viitor,
ci prin ziceri si combinatii
de alte si alte maini generatii.

Ce splendoare universală eşti tu, Nichita!

Ce splendoare universală eşti tu, Nichita!


















Să tăinuieşti tăcerea unui înger
Atât de blond, atât de hămesit
De porţii mari de aer până-n cer
Ar fi iubit, ar fi trăit,  ar fi iubit.

Să spui de el, gândindu-te la viaţă,
La verdele ei verde ca de mac,
Când adevărul spus de el ni se răsfaţă,
Ca o vocală pusă-n cozonac.

Să dormi de el, şoptit cum se cuvine,
Lucid şi fără vâsle de la glezne adunând,
Mascul lucind printre întinse vine,
Înţelepţind tristeţile pe rând.

Să ţopăi despre el, ca şi o capră neagră
Acolo sus în munţii respiraţi,
Cu demâncarea prinsă-n luna întreagă
Pe cobiliţa vremii sărutaţi.

Să hărăzeşti îmblânzitorilor de catedrale
O turlă sus, mai lângă Dumnezeu,
Să clocoteşti de vieţi universale
Curbate-n sus, invers de curcubeu.

Vorbirea trează să i-o porţi în minte
Şi să miroşi ca teii când e ceaţă,
Să cazi din înger către cele sfinte
Şi înarmat să zbori spre-o nouă viaţă.

Apoi, din coaja ta de ou funebru,
Născut să mori, adăugat la frig,
Să te-alăptezi cu visul unui dor celebru,
Înfulgerat de Ana pusă-n zid.

Cu sânge gros să-i scrii onorul,
Râzând-plângând cu şapte vieţi,
Nerisipire din delfin-cocorul
Cântării pe care-o aştepţi!

miercuri, decembrie 28, 2011

Dor de apocalipsa

...Şi atunci sfârşitul lumii s-a prezis,

Să fie mai târziu, doar dinadins!

Oamenii aveau în sânge dorul de Apocalipsă,

Ca şi când din cauza fluturilor galbeni ne râde foamea,

Când fideli zăpezii,lăsăm urme-n starea

De amăgiţi  ai  sorţii,folosiţi din scutec,

Deşi nici o gropa nesăpată-n drum

N-ar primi înţeleptul ce-i rănit acum

La numita Eva s-a trezit Adam

S-o sacralizeze fără paravan,

Iar dacă iubirea se ascundea-ntr-un măr,

Omul cu preludiul, mirosind sindrom,

A fugit de acasa  într-o sfântă lipsă,

Ce ne aminteşte de Apocalipsă.

Dar fiindcă zemoasă experienţă avea,

Se ascundea prin bozii şi se însera

Într-un peisaj de pictorial,

Arhetip turistic,deci deloc banal,

Care costă mult,astăzi chiar o viaţă,

Din cer la pământ,noapte,dimineaţă,

Conştientizare a marii prostii

A născut relaţii, cu prunci mai întâi ,

Ucişi de rău, din prea multă muncă,

Că-n Apocalipsă e mereu osândă,

Deci să nu ne mire că-n sânge purtăm

Chiar Sfârşitul Lumii şi  îl tot cărăm

Prin pământ şi bulgări, astăzi este scurs

De la un copil la  bunic  apus.

Uitarea cu turtă dulce




De mâine sigur am să îmbătrânesc
Şi am să-ţi uit mirosul pielii,
Cu vinul vechi,cleştar ceresc,
Îţi beau sărutul cotropirii cărnii.


De mâine sigur am să îmbătrânesc,
Căci ard şi acum în sânge îngeresc
Poveri de fructe   în serile prea-lungi.
Şi-ţi voi aduce turte dulci.


De mâine sigur am să îmbătrânesc
Şi am să-mi bat în cuie ţâţânile odăii,
De ispite leneşe să mă feresc,
Când scumpe tolăniri voi vinde ploii.


De mâine sigur am să îmbătrânesc,
Fiindcă tu pleci alint sfinţit în somnuri,
Plin de păcate o să înfloresc,
Din fum şi ceţuri ridicându-ţi domuri.


Scăpat aşa de soarta rătăcită,
Voi  împila prin zâmbete ursita,
Căci ameţit de învârtitul sorţii,
Mi-am prins în riduri însăşi harta morţii.
\

luni, decembrie 26, 2011

Prin zăpezile pure ale copilăriei







Nu  ştiu de ce atunci când am primit invitaţia de a scrie aici, m-am gândit imediat la mituri, ca la vehiculele ce au umplut spaţii socio-culturale întregi cu poveşti care au avut mai ales rolul de a transmite o serie de legende, practici tradiţionale şi chiar oprelişti ce se puneau în comportamentul omului în vreme de sărbătoare, dar mai ales în timp de post. Sacralitatea evenimentelor la care se face referire adesea ne-a fost transmisă fie direct, fie subtil, nu doar prin obiceiuri, prin »aici faci aşa, aici faci aşa », că aşa spune cultura şi tradiţia, dar mai ales prin cântecele ritualice sau de colindă, prin aluzii fine, bătrâneşti (doar bunicii ştiu să rezolve toate problemele nepoţilor, fără să îi supere deloc !). Reale sau imaginare, povestind despre oameni sau entităţi supranaturale, istoriile noastre personale ne trimit ele însele în timpurile mântuirii şi ale începutului fiinţei noastre, când mici fiind şi foarte cucernici, ne închinam la toate icoanele şi beam agheasmă în fiece dimineaţă pe stomacul gol, după ce ne spălasem faţa şi mâinile, după care ne începeam ziua cu Tatăl Nostru şi abia aşteptam să mergem la biserică împreună cu bunica, iar dacă nu ne lua, o aşteptam aşa cum mă aşteaptă acum pe mine Andrei să vin de la suprmarchet. Mereu zilele sărbătorilor de iarnă miroseau a gutui puse în fereastră să alunge moartea şi a foc de lemn de salcâm din pădurea bufniţelor cu ochi mari şi rotunzi, apoi mai erau o mulţime de mirosuri şi de sentimente, din ce în ce mai amestecate, din ce în ce mai alerte, odată ce se apropia Crăciunul. Îmi amintesc biciul pentru Pluguşor, împletit de bunica Marina şi sfârcul de mătase ( Vârf flexibil al cozii animalelor, al biciului) pus ghiduş de bunicul Marin să dea aerului zbateri şficuitoare, dar şi clopoţelul pe care nu voiam să îl port la nicio sărbătoare, ca să nu zică lumea că sunt mic. Mai era buhaiul pe care îl trăgeau băieţii mari pe drum şi-n care ni se spunea că vom fi băgaţi dacă nu suntem cuminţi. Plugul–plug de lemn acoperit de brazi şi împodobeli după cum îi tăia capul pe unii şi pe alţii. Însă cred că toţi ne amintim trăiştile pline cu covrigi şi mere de Dâmboviţa, aduse de merari sub coviltire şi schimbate cu bunica pe grâu sau pe porumb încă din noiembrie. Mirosea în traista de bumbac a toamnă de deal şi în mintea mea era mereu livada Popii Stelică din Fieni, fratele bunicii, care cădea într-una de plină ce era şi trebuia susţinută mereu cu araci, ca să nu se strice recolta. O văzusem doar de două ori, dar n-am uitat-o nici acum!Sigur, istoria noastră bulversantă ne crea ceva probleme. Moş Gerilă ne aducea stilouri chinezeşti şi banane sau portocale ascunse prin diverse colţuri de cămară, ca să nu stricăm bucuria moşului. Crăciunul era mereu Crăciun. O sărbătoare cu guiţat, tăiat de porc, pârlit de porc, sfinţirea porcului şi neapărat brezarea copilului cu degetul mare înroşit de sânge pe frunte, ca să fie sănătos tot anul ce vine. O vedeam atunci pe bunica venind repede cu oala cu tămâie să scoată dracii din porcul ce trebuia curăţat nu doar de păr prin foc şi jeg prin apă, ci şi de tot ce-i fusese dat să audă aşa omenesc tot anul, mai ales când primise sârma în rât sau când rupsese poarta şi plecase cu ea în cap pe uliţă.
Acum îmi dau seama că noi n-am ştiut ce e aceea uliţă, până nu am învăţat la limba rusă că e o stradă, care nu e ştrase şi nici corso! Deh, subiectivism românesc! De fapt, bunicii mei foloseau cuvântul “drum” pentru tot ce tăia satul prin laterale, restul erau poteci, iar în centru era şoseaua. Aveam voie să ieşim la drum şi să ne repliem pe poteci, dar la şosea nu mergeam decât însoţiţi. Iarna însă spaţiul se deschidea mirific, liniile orizontului de aşteptare se topeau sub tălpicile saniei, fie cea mare cu cai, fie cea mică, cu copii sau cu bunic, iar trestiile deveneau simple jaloane pe imensul patinoar. Mai ales când făceam drumuri lungi ne plăcea, fiindcă eram înveliţi în velinţe şi sub noi aveam preşuri, toate ţesute la războiul din tindă, unde era clacă mai tot timpul şi auzeam cele mai grozave poveşti.Pregătirea în sine de drum începea cu o seară înainte. Bunica scotea ciorapii de lână, cojoacele din odaie şi le aducea în “casă” lângă foc, ca să stea calde când le îmbracă ăştia mici. Tot atunci noi mergeam cu bunicul să luam un cal sau doi de la nea Stan sau de la altă rudă, fiindcă el nu avea cal. Asta era o treabă bărbătească şi plină de aventuri, iar noi ne simţeam haiduci şi am fi şi cântat dacă nu se întorcea ăl bătrân să ne taie elanul. Nu aveam voie să cântăm pe drum, că nu eram Stanca proasta ! Pe urmă, pregătirea în sine nu mai conta, însă ştiam că trebuie să ne trezim foarte de dimineaţă, dar tot nu dormeam până nu auzeam o poveste adevărată care i se întâmplase lui Bâtu (iar ne venea greu să înţelegem ce e cu băţul ăsta, fiindcă mereu avea alt prenume) cu iele, zâne, draci, ţapi fantomatici, până adormeam de frică.
Dimineţile însă erau direct din basm.Pomii aveau bărbi de promoroacă, albul gârlei îngheţate ne oferea cel mai solid şi fastuos patinoar, iar troienele, în care cădeam cu cizmele noastre de cauciuc, luate cu coadă şi greutăţi de la Motanul încălţat, nici nu mai contau. Plutea o duioşie sobră în aer că-ţi lipea nările doar dacă îndrăzneai să respiri. Bunicul scoatea sania din curte, apoi pe noi ne urca şi ne învelea în sanie cu velinţe şi cu blăni de oaie argăsite de el, în timp ce bunica închidea porţile. Urma câte un drum printr-un vis troienit nu numai de aduceri aminte, cât şi de bandajele albe ale chiciurei întinse pe crengile dezgolite. De obicei mergeam cu treabă în câte un sat la şase-şapte kilometri, dar nouă ni se părea că trecem peste mări şi ţări, cu siguranţă treceam peste văi , dealuri, ape îngheţate şi poduri martore la cheful lipsit de evlavie al vizitiului de ocazie, care-şi mâna caii cu cele mai spectaculoase îndemnuri, pe care ştiam că nu avem voie să le repetăm nici măcar în şoaptă. Aşa se apropia seara magică a Ajunului. Repetam întruna Sus la Poarta Raiului, Florile dalbe şi alte colinde pe care numai bunica Marina le ştia şi nu vroiam deloc să învăţăm partea cu ne daţi ori nu ne daţi. Păi ce, cântam cele mai frumoase cântece şi ei  aşteptau să îi întrebăm dacă ne dau! Era normal să ne dea, nu-i aşa ?! Trăiştile ne cam împiedicau la mers. Erau neapărat albe şi ne atârnau de gât. Şi atunci eu am zis cam aşa- auzi, eu cred că noi suntem stupizi!Ăilalţi râdeau, dar moşul nu râdea. Nu, doar tu, dar nu eşti stupid, eşti prost, că de când e lumea asta, aşa s-a dus lumea la colindat!Îi auzeam pe ăilalţi râzând pe înfundate:stupidule! Râdeau puii de ţăran, nu fiindcă eram prost, ci fiindcă inventam cuvinte ca să nu fiu ca ei.Dar trecusem drumul şi am cântat îngereşte cu toţii. „Taci puiuţe nu mai plânge, florile dalbe, când m-oi duce, ţi-oi aduce, florile dalbe, două mere, două pere şi-un buchet de floricele”. Eram convins că florile dalbe sunt fulgi de îngeri ce cad prin zăpezi.
Aveam o mulţime de covrigi, de colăcei, de nuci şi de mere, ba şi câteva bomboane lipite de colăcei, mai aveam şi o mulţime de lumânări (raţia pe cel puţin o lună, fiindcă erau destule seri în care aveam lumină de la lampă şi muzică de la Vocea Americii). Oamenii mari ne primiseră cu bucuria venirii noastre, a micului nostru grup de cuceritori hibernali, chiar dacă ne curgea nasul, stâlceam unele cuvinte sau ne împiedicam la refren, când unul o lua înainte, iar altul tot insista cu florile dalbe, de parcă ne aşteptaseră tot anul şi comentau sincer cu noi despre venirea micului Prunc şi despre plânsul lui, ba câte unul ne punea şi întrebări suplimentare. Atunci noi credeam că Bethleem este pe undeva prin judeţ sau pe aproape prin poveştile bunicilor şi îi întrebam dacă au văzut peştera naşterii, fiindcă o iesle ca aceea aveam toţi acasă, iar despre vaci, boi, oi, unii ştiau mai multe decât cărţile încă necitite.Când am ajuns acasă am pus fiecare grămada lui pe o pânză întinsă special de bunica. Ne-am numărat comorile. Eu am mai mulţi covrigi! Eu am mai multe bomboane!Apoi am mâncat şi ne-am culcat. Urma dimineaţa o altă tură şi trebuia să fim printre primii, ca să mai aibă gospodinele ce să ne pună în traistă. Iar dimineaţa, nu înţeleg de ce, taina noastră o ştia tot satul, care răsuna de Bună dimineaţa la Moş Ajun!, deşi eu insistam că ajunul era seara, cete de copii trecând ba pe stânga, ba pe dreapta gheţii, ca să taie satul în două. Colţul acela ferit de lume, colţul acela  plin de mister, mai există şi astăzi şi cu toate acestea mie îmi este dor de acel tărâm al zăpezilor, al troienelor uriaşe pe care abia le escaladam, fiindcă acolo părea că se strânseseră toate misterele originare ale lumii mele, seara când bunicul meu cizmar ne citea în latineşte dintr-o carte secretă a lui, spunându-ne să luăm aminte, iar iezii şi mieii, băgaţi în casă la căldură, ţopăiau prin pat sau pe covoare, ca să ne strice nouă fântânile magice din coceni de porumb.  Nu ştiu cum se organizau datinile, nici ce folclor se cânta prin zonă, dar ştiu că am colindat de-adevăratelea şi nu ca proştii prin purele zăpezi ale copilăriei.
Apoi, când eu însumi am îneput să înţeleg că dragostea aceasta a omului pentru Dumnezeu este mai mult decât orice dragoste, am încercat eu însumi să scriu pentru a deveni poet cântat în nopţi geroase de copii frumoşi şi plini de sinceritate. Am reuşit un pic să alung ciulinii viforului din nişte suflete, încălzindu-le cu:






Muguri calzi de tămâioară

Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.

Azi cu lumini de inimi calde
Ne luminează la fereşti,
Din cerurile acum curate,
Îngerii dalbi, ne dăruiesc.

Şi-şi ning din aripi dalbii fluturi,
Nemuritori şi minunaţi,
Cu flori ne calcă prin săruturi,
Îngerii toţi, îngerii toţi.

Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.

Pătrunde-n casa ta, Sărace
Şi-n casa celui mai bogat,
Dar grijă are acum de tine,
Că o duci rău  şi eşti sărac.

În Noaptea de Crăciun vestită,
Maica din cer veghează lin,
În orice casă, pe orice plită,
Să fie brad şi-un strop de vin.

Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.

Şi-ţi vin în inimă colinde
Din vremuri când ai fost copil,
Când aşteptai pe lângă streşini,
Să-ţi umpli traista cu senin.

Cu mere, cu covrigi, bomboane
Şi cu poveşti cu ger nespus,
Copilăria noastră vine
Mereu cu Domnul mai presus.

Muguri calzi de tămâioară,
Lerui ler, lerui ler,
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.
Peste lume se pogoară
Pruncul Domn din Bethleem.



26.12.2011

Colind cu stea Ionel Muscalu

 (190x298, 104Kb)















Colind cu stea

Ionel Muscalu

Te tot caut stea de cer
Cu beteala albă-n ger,
Cu beteala roşă-n sânge
Cine stă şi cine plânge.
Te tot caut stea de humă,
Om de lacrimi şi de mumă,
Om de cer şi om de stea
După mare mila Sa.
Te tot cat, să te-mplinesc,
Stea de gerul pământesc,
Să-mpletesc cerul cu huma,
Să aduc în pântec muma,
Să alăpteze stea de sus,
Pruncul cel venit ce nu-s,
Să lipească huma mea
De împărăţia Sa,
Să lipească cerul meu
De iubire şi de-s eu,
Să aducă mai în mine
Cerul, huma, limpezime,
Ca să pot Să-L spun pe El,
Dumnezeu şi Prunc şi Cel
Dăruit să dăruiască,
Născut ca să ne iubească.
Stea de cer şi Stea de humă
Om din Tatăl nu din mumă
Om din ceruri ca şi noi
Doamne, adu-ne înapoi!

                                                     





duminică, decembrie 25, 2011

Muguri calzi de tămâioară

Acest colind, pe versurile mele,  mi-a fost transmis de un prieten .  Versurile Ionel  Muscalu,   Muzica şi interpretarea Costel Chiosea. 
Dacă mai aveţi chef de colindat , daţi un ochi şi o ureche pe aici!

Întâlnire cu îngerul de Crăciun

















Sarea din ochi mi se varsă în sânge,
Speranţa în mare şi oceanul mă plânge,
Un înger mă încearcă în azi, ca în ieri,
În suflet înec azi şi mâine tăceri.

Lumina aceea va spune ce simt,
O clipă înainte de a ştii cine sunt,
Cu toate acestea noi ne credem buni,
Creând prin ocazii, bucurii şi minuni.

Indiferent de vise, indiferent la moarte,
Domnul e cu tine şi viaţa ţi-o împarte,
Lăsând mai puţin din rău pentru om
Şi luând El potirul amar, de Domn!

Să nu uit om să fiu în lume şi faptă,
Fiindcă Domnul Iisus ne-a dat prima dată
Puterea de a învia şi din morţi şi din viaţă,
Aşa cum pe cer soarele se răsfaţă.

Să rămân mereu viu, mereu om, mereu clar,
Îmi zâmbeşte al meu înger, aşa plin de har

vineri, decembrie 23, 2011

Vă colind cu Katharsis - Colindăm iarna şi vă urez din partea mea

Dragi prieteni de peste an,
acum vă spun La multi ani!
Să aveţi sarbători cu bine
şi în anul care vine!
Moşul să vie încărcat
şi de n-o fi cu bănat ,
să aducă în case la noi
doar trifoi cu 4 foi,
una pentru fericire,
una numa pentru iubire,
una pentru sănătate
şi alta pentru dreptate
sau pentru cele ce vreţi,
c-aveţi voie s-alegeţi!
Să vă fie casa plină de iubire şi odihnă! La mulţi ani!

joi, decembrie 22, 2011

Rudolph

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: La mulţi ani intru poezie!

Tu, la fereastra















Tu asteptai sa vin, ca de-obicei,
Privind avid prin geamul monocrom,
Aveai luciri de stea in ochii tai
Si geamul tau ma transforma in om.

Obisnuit tovaras de taceri
Ti-era o zgarietura pe acel geam,
Ce o facusera atatea priviri in seri,
Cand tu ma tot priveai si nu veneam.

Puteam sa fiu la coltul alei gari,
Confuz vazute printre ceturi dese,
Eu risipeam prin alta parte mari
Si-ti debitam pe albe scoici adrese.

EDRAH_Giurgiu PHASE I