duminică, februarie 23, 2014

Astenii de Asia Mică

















Intonez pentru orgă un eveniment sigilat,
Îl pun deoparte, acoperit cu toba capac,
Comoară corsară de ansamblu şi de suflet,
Pe care s-o deschid mai târziu, obosit de umblet.

Presimţirile mele au gust de gustoase hrănitoare curmale,
Roze, sparte de soare, palpitând de calde seminţe,
Lângă enorma statuie a Fecioarei, care nu da sentinţe,
Lângă Biblioteca lui Celsius şi malul de tainică sare.

Cenuşa timpului lingea falezele mutate
Şi mai multe morminte de veghe udate
De lacrimile de purpură ale asceţilor duşi,
Care-l visau pe Sfântul Apostol Ioan însuşi.

Se înfigeau în podul palmelor mele ace subţiri de sus,
Umbrele imperiilor hitite şi Lidii uitate de Cresus,
Prietenii comorilor fabuloase, desprinse de pe oase,
Făceau fotografii cu grad de risc mic la chiparoase.

Aşa că, în astenii de sfârşit de făurar,

Desenam cu parfum de insomnii amar,
Amprentele unui eveniment sigilat în Asia Mică,
Fiindcă asunzătoarea comorii fusese dibuită. 

joi, februarie 20, 2014

CONFORT MEDIOCRU ÎNTR-UN VIS DUMNEZEIESC


Doamne, sunt o clipă pierdută
în ticăitul inimii Tale!
Istoriile nesincrone printre camioane ruginite
Şi tone de fier vechi bun la export,
Paraşutiştii echipaţi cu combinezoane de gală luate de la
Echipa de sudori,
Mlaştinile din jurul timpilor morţi,
Hugo în poza gălbejită în jurul bărbii
Viaţa de familie normală în sud,
Aspecte topite în glicemia firului vieţii.
Şi totuşi, suntem o specie amnezică,
Incapabilă să recunoască ce i-a fost dat,
Mediocră specie cu amintiri de zeci de mii de ani,
Cu vii şi călăii şi noaptea cuţitelor viitoare,
Mereu luând de la capăt lucrurile,
Ca într-un coşmar din care te trezeşti
Pentru a adormi şi a visa acelaşi,
Mereu acelaşi vis al luptei dintre bine şi rău.
Doamne, trezeşte-ne din visul Tău!

miercuri, februarie 19, 2014

Omul care l-a văzut pe Dumnezeu


Dragostea este mai mult decât fluturi în stomac,
Este mai presus chiar de viaţă,
Nu-i ajunge tot oxigenul să se ardă
Şi se arde pe sine dragostea,
De obicei ea sculptează, pictează, scrie,
Găteşte, zâmbeşte copiilor,
Naşte noi lumi, întinereşte universul,
Face stelele să cânte şi irumpe în frunze noi,
În nopţi atât de albastre de ger,
Dragostea nu dă direcţia,
Se plimbă aşa pe sub stele, se strigă în noapte aşa cum
Cocoşii de fiecare dată îşi arată atingerea cu eternitatea
Adevărului că Dumnezeu există şi că El este uitat, trădat, minţit,
Căci cântatul cocoşilor este mai cunoscut decât o mie de înţelepţi,
Dragostea este cea care ne salvează
Şi pocneşte pe alocuri cu gheaţă la mal,
Dar limpezeşte întotdeauna vârstele omenirii,
Înflorind cei mai promiţători muguri,
Aşa cum Dumnezeu ni L-a arătat pe Dumnezeu,
Prin Omul acela plin de dragoste!

marți, februarie 11, 2014

Femeile, eterna noutate


Femeile, eterna noutate,
Tăceri strivite doar de buza lor,
Cu mângâieri de multe ori furate
Şi cu surâsul armă, dar şi dor.

Femeia iubind odată jumătate
Ba flori, podoabe, stele ori scântei,
Îşi face din viaţă parte pentru parte,
Şi cresc bărbaţi puternici peste paşii ei.

Femeile mereu nemulţumite,
Mereu dorind mai mult şi mai avan,
Pământ de arcă printre ploi cernite,
Ecouri de cleştar peste vulcan.

Femei în cuib cu prada sării aduse,
Dintr-un sărut la puiul mult iubit,
Frumoase, ca şi cărţile nespuse,
Cu spirit viu, mereu neostoit.

Femei miros, femei eteritate,
Femei îmbietoare ca şi veacul nou,
Ce strălucesc nemărginiri perlate,
Oceane apocrife într-un ecou.

Femei de epopee, file de poveste
De Penelope în odisei fantaste,
Rămân în suflet veşnice neveste
Ori ca sub Troia, nicidecum prea caste.

Femei martir, femeia mamă bună,
Femei moment, uitate-n vremi ca mierea,
Femei cărnoase, floare de sub lună,
Iubind prin curcubee de abis trecerea.

Femeia paradis, ca ploaia caldă,
Renaştere perpetuuă şi tandră,
Femei lingou,  femeia muză, femei belciuge,
Pe toate le iubim când toamna nu ne plânge.

Iar primăvara-n versuri lungi şi terne,
Prolix, cu flori de lotuşi şi cu aur,
Noi punem numele Femeie în tezaur
Şi recunoaştem că sunteţi eterne!

luni, februarie 10, 2014

Sarailii de fum

În ochii tăi m-aş fi pierdut etern,
Iar viaţa mi-aş fi dat-o pe-un sărut,
Parfumul tău l-aş  folosi ca scut,
Chiar împotriva destinului tern,
Ce noaptea mi-l doseşte în aşternut.

În părul tău aş vedea doar regine,
Eu trântor sfânt, prea-protejat să fiu,
Scutit de polen, ceară şi stamine,
Când mă hrănesc cu aur liliachiu,
Iar tu să stai ca o albină-n ac-pe gene fine.

În cerul gurii aş vedea doar stele,
Acolo-i Ursa Mare şi cloţa printre ele,
Când din suspin de floare respiră numai miere,
Atunci şi prima nea mă ţine printre nouri,
Că să-ţi hrănesc în vis lumină şi lingouri.

Cum inima mi-e albă, ca floarea de salcâm,
Aştept să o cutreieri prin nestematul drum,
Când anotimpuri seci, atotcuprinzătoare,
Cobor pe glezna ta prea-descurajatoare,
Rarefiat mi-e cerul, iar unica dulceaţă-sarailii de fum.

BALADA NERITMICĂ


Eu mai veghez în somnul tău lumina
Pe când umbroase gene tu închizi uşor
Să-ţi fiu etern balaur ca să-ţi păzesc grădina,
în  care tâmpla-ţi dulce pulsează vise-n dor.

Eu mai aştept cu grijă să îţi aduc speranţă
Acelei clipe tandre când clipa va pieri,
Cotizând la iarna care şi-a luat vacanţă,
Beat de armonia ochilor căprui.

Când păscuţi de vreme prin vis trec beduinii
Mirajelor sărate de zgura etalon,
Neritmic mă trec friguri pe care pinguinii
Ce le repartizează  amantului bufon.

Desigur, mă demasc sărutându-ţi sânul
în sesizat dezmăţ cu vin nocturn mă îmbăt,
Cu aripă de înger îmi mângâi tu plămânul
Când primăveri florale din inimă le scot .

duminică, februarie 02, 2014

M-am rătăcit la tine-n suflet


M-am rătăcit la tine-n suflet
Şi drumul nu mi-l mai arăţi,
Sunt obosit de atâta umblet,
Când bat la clandestine porţi.

Aici sunt drumuri nesfârşite
Şi stări cum n-am văzut vreodat',
Pe lângă lacuri liniştite,
Vulcani de flori erup neîncetat.

În câmpuri pardosite
Şi cu miros înmiresmat,
Albine neobosite
Pun mierea într-un vis curat.

Din orizont se văd furtuni,
Mă adăpostesc sub ochii tăi,
Pe aici nu au trecut nebuni,
Să care-n cufere scântei.

În liniştea atât de pură
Doar supărările te dor,
M-am rătăcit la tine-n suflet,
Iubindu-te într-adevăr.

Atât am vrut să stau aici,
În raiul sufletului nins,
Că am brăzdat cu flori de nuferi
Destinul încă neatins.

Pe la răscrucile de viaţă
Erau fântâni fără de nume,
În ele limpezeam speranţa
Şi risipeam câte-o genune.

M-am rătăcit la tine în suflet,
Eu sper acum- definitiv,
Când toamnele îmi plâng în umblet
Că totul este relativ.

sâmbătă, februarie 01, 2014

ÎN ORBITA LUI BORGES, DINCOLO DE RAIUL BIBLIOTECII


Aş vrea să spun cuvântul cu pricina,
Să nu mai ningă viscolind cu ger,
Ducând Siberii de omăt prin Scilla.
Caridba adevărului eu încă o sper.

Aş vrea să tac lumini de-azur prin aer,
Să mă-ntâlnesc cu nechezat de roib
Trecând speranţa viselor prin caer,
Să cresc lumini de rodii pentru-un orb.







Aş vrea să licăr prin troieni de dafin
Cu versul licurici în pridvor amurgit,
Să urc spre munte într-un băţ de afin
Cântând către seară versul ruginit.

Trezire


Aceasta e femeia mea,
Acesta-i patul meu cel strâmt,
Aici e sfântă biserica,
Aici e locul de mormânt,

Acesta e copilul meu,
Aici sunt pașii lui prin veac,
Aceasta este țara lui,
Aici sunt eu, tot mai sărac.

Aici, în vis, e casa mea,
Cu curte mică și cerdac,
Pe prispa asta, încă a mea,
Stă azi, crescând, un pui de dac.

Aceasta este patria,
În piept e focul strămoșesc,
Aceasta-i vatra unde ard,
De dorul încă românesc.

Această brazdă și ăst cer,
Această Dunăre secată,
Acest pământ pe care pier
Îmi strigă: Scoal'te , mă, odată!

O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să...