vineri, aprilie 24, 2015

Poiana Narciselor

Sunt albe, pure, rochii de mirese,
Zâmbind luminii, flori de împărătese,
Chiar sunt firave luate  câte una,
Însă-n poiană ai uitat minciuna.

Zâmbeşti şi viaţa îţi pare că zâmbeşte,
Te porţi firesc, deşi o toamnă creşte
În lujerul plăpând şi verde pur,
Ca ireal panaş ce te-nconjur.

Cu ochii mari la marmura asta albă,
Mă tot gândesc statui să îţi fac salbă,
Dar nu de flori, căci de le rupi, mor,
Ci din gândul ăla pur, nestrigător.

Pisanie de raze, secunde, fulgi de nea,
Polen purtat prin zori de aripa cea grea,
Trudită, ca şi viaţa, dar stâncă zărzărie
Din marea vieţii moartă, pe toţi ca să ne-nvie.

luni, aprilie 13, 2015

Umbra şi oglinda-Poem la ziua mea



Ajungi la patruzeci şi unu
de ani
Şi , în loc să te întrebi ce ai adunat,
Tu te întrebi ce arhitectură o fi avut grădina Paradisului,
Pe unde s-o fi cultivat leuşteanul
Şi dacă era o livadă sau o grădină englezească,
Dacă era îmbrăţişată de râuri
Şi dacă avea cascade,
Dacă Cerul se oglindea în vreun lac
Şi dacă în lacul acela Adam
Îl vedea pe Dumnezeu,
De câte ori făcuseră baie adam cu Eva
Înainte de a se vedea,
De a trece de copilăria ochiului
Şi de a se maturiza în adolescenţa rebelă,
Căci nesfârşitul apus răsărise deja
În mintea lor de la prima rază înmugurită,
Câtă remuşcare o fi fost în contemplaţie,
Nu în geniu, ci în înfrigurata şi fierbintea lipsă de imaginaţie,
Adam trăitorul cel fără de imbolduri, virtute a prudenţei,
Lipsit de dragoste, deci neeeroic,
Căci ce inspiraţie poţi să ai într-o inimă oarbă?
Fără o bunică, fără o mamă,
Fără un frate Cain, fără un frate Iosif,
El, cel dintâi sinistrat în tagma hotărârii,
Gâdilându-şi simțurile cu apropierea îngerilor,
Cu neștiința morții, fără stereotipuri,
El însuși luminat de asemănarea aproape perfectă cu Dumnezeu,
Având ca soaţă primul parvenit al lumii, un poet practic
cu ajutorul coastei lui, al hazardului şi al netulburării ei,
Eva cea vocativă şi netemătoare de şarpe,
Puternică, fiindcă şi atunci pentru ea nu conta decât maternitatea sa,
Egală în creaţie umană, relaxată, conştiincioasă, silită de împrejurări,
aruncând vina pe ele, neînsemnând seninul, ci dinamica.
Cum or fi păşit ei unul spre altul sub bucuria marelui necaz
Pe sub o boltă de orhidee, de viţă de vie, de flori de portocal sau leandru,
Ea gata să se sacrifice, el gata să se abandoneze,
Anexând , egoist, vina tuturor urmaşilor,
Cu incredibila încercare de a dispera după infinita ei candoare,
Decât după desăvârşitul infinit al Fiinţei,
Căci ea îi spunea că el va crea unul asemenea lui,
Încât mânia Lui picta stânci, vulcani, dezamăgiri şi aride peisaje,
Pe care ea le adapta singurătăţii lui,
Ea, cel mai bun interpret al neantului,
Punând ordine în agresiva lume animală doar cu braţul lui,
Prin naşterea unor prunci ai frământării şi îndepărtării,
Umbră şi oglindă însoţitoare în soarele pârjolitor din lumea mare.

joi, aprilie 09, 2015

Poem fără final

Pe zidul acela urcam Infinitul,
Căci tu într-o mână o lacrimă aveai,
Stăteam lângă tine, privind aurore,
Şi vorbele goale pe loc le spărgeai.

Mai jos, pe trotuarul de piatră din lavă,
Cârpacii de zodii dădeau în ghioc,
Eu stam lângă tine, mâncând o agavă,
Iar ei îmi vindeau destinu' -n  talcioc.

Baloane de azi, un şir nesfârşit, arhaice iluzii,
Căci cine ca mine suporta  din poezii perfuzii?
Tu nu le-ai dorit, doar eu, mobilând corvoada cu cărţi,
Trăgeam unanim risipiri  transpuse între sorţi.


La moara inspiraţiei, muzele băteau daracul,
Rotind lâna mieilor morţi pe pitacul
Lui liber în viaţă, creativ şi modest,
Să spun doar un lucru: Sincer, lume, te iubesc!

Dar cartea aceea voi nu aţi cules, iar focul tot arde,
Va arde haine şi fapte, vor rămâne fără cititorii cei uşori,
Ba fără urmaşi, fără clipe cu nişte ascultători,
Eu voi scrie iar cartea, dar voi nu veţi fi în nicio parte.

Pe zidul acela suie astăzi cuvinte, temeţi-vă deci,
Că vi se vor deschide destinele aminte, cam seci,
Dar spusa e spusă, iar voi, dregătorii arşi la auz,
Veţi merge pe drumuri cu gropi, nămol  şi moluz!

Finalul îl scrieţi, tăcând fiecare, căci, slobod, poetul
Merinde mai are...
Şi ea îşi doreşte să urce spre soare,
Căci infinitul ni-l clădim fiecare!

EDRAH_Giurgiu PHASE I