Postări

Se afișează postări din mai, 2015

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

Imagine
Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează atenţia cititorului. Poetul se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat ulterior cu tovarăşii lui de joacă: „la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi…

Durerea macului zdrobit de ierbicid

Imagine
Şi atunci când România îşi bate joc
De oameni, de lumină şi noroc,
Atunci când macii-s maziliţi pe şanţ
Induc în lava nemuririi făr-un sfanţ,
Eu sângerez cu macii prin ctitorii,
Cînd cântec, inimi, frunţi , prigorii
Rămân să dea durerii vieţii cald
Aceeaşi flacară de rubin şi smaragd!
Eu ştiu că îi iubesc, că sunt din sânge!
Dar dacă primăvara sânge ninge,
Smaraldul vieţii îţi dă încă odată
Iubirea caldă şi iubirea toată!
Culcă-te, tu, pe-o funie de ramuri ca de maci
Cu Lethea peticelor, colţi de zări şi raci,
Femei prea albe să-ţi şoptească roşii
O umbră şerpuită prefăcând jindoşii,
Dar mai încolo dacă-ţi smulg flăcăi şi ilene,
Fă, Românie, nu ne face semne!
Rămâi cu proştii tăi şi cu blesteme,
Că nici prea proşti nu suntem, să ne fie lene!