Magazia de praf şi zânele din ierbar Ionel Muscalu

Magazia de praf şi zânele din ierbar Ionel Muscalu Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ». Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 27 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ». Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei. Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ». Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal. Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată. Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA. Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici. Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi. Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel ! Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale. Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg, fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.

Ispăşind cu ei trecutul...

Planurile mele pentru Sfârşitul Lumii
erau aproape gata,
Simţeam cum mi se dezintegra Calea Lactee,
deși știam de la o țigancă femeie
Că nu asa se va întâmpla ,
Ci vântul va trece prin hacienda mea,
Oprindu-se în gardul de uluci.
De aceea fac unii mereu bulbuci,
Că ăia de mi-l fură, nu știu
că aleargă spre pieire candriu,
De parcă din lipsă de educaţie,
ar urmări un altfel de decoraţie!
La revedere lapte şi miere,
Nici corn şi nici măcar o mângâiere!
Aşa că eu îl pun mereu la loc,
Fi-mi-ar îngerul străjer -
Poloboc!
Habar nu aveţi  ce gândiţi,
La stânga tăceţi,
La dreapta arvuniţi,
Aşa că aveţi grijă la gard,
Aici sunt cei care nu ard,
Dar mai jos sunt cei ce aşteaptă
 Să urce şi ei cu o treaptă,
Aşa că, dacă tot o să daţi
Dureri de cap celor din Munţii Carpaţi,
Nu vă lăsaţi impresionaţi
De Traistă Goală,
Fiindcă el încearcă mereu să vi se bage în oală!
Chiar dacă noi avem cereale naturale,
Iar ei ne dau din alea cu zahăr pe oloi,
Nu vă lăsaţi amăgiţi de popularii strigoi,
Sunt acum -alandala- la modă,
Scârțâi-rar în Iad ca în sobă,
Că de mult ce ne-au mai strâmtorat,
Acum ne odihnim pe aromitul rahat,
Nu de zahăr, nici de pierdere de dulceaţă,
Ci de împuțită aromă de greaţă,
Pe ei nu îi doare nici în Cotul Donului de noi,
La malul existenței fantazează codoi,
Reciprocă a coloanei fără gaze şi fără incendii,
Bazându-se pe dorinţele prolixe şi  smedii,
Dar apoi, cu siguranță  vor întreba
Unde le este aerul , premisele şi domnia sa!
Veninul meu se va ascuţi greu,
Însă nu voi sta blând ca un zeu,
Ci voi impregna dimineți cu unii în apus,
Fiindcă ştiu, cunosc şi am încă de spus!
Aşa că, dacă peștii pasc prin pășunile terestre,
Îi invit să se întoarcă la neveste,
Iar dacă tablourile fecioarelor răstignesc brazi în apus,
Îi invit să măsoare întunericul încă nesupus!

În murmur de brume pe ferigi roșcate,
Las clocot de zăpezi blonde brodate,
Să scrie cu ferigi brune tăceri,
Fiindcă din cer
Mai curg mângâieri!

13 aprilie este ziua mea de naştere

Mereu m-am gândit că ziua mea trebuie  să fie una specială,
Să aibă acel echilibru perfect între dramă şi tramă,
Între zbor, vis şi realismul perfect al săbiilor în teacă,
Dar să fie în acelaşi timp una a responsabilităţii,
A loialităţii faţă de primăvară şi a fidelităţii faţă de viitorul rod,
Doar m-am născut în luna înfloririi maxime,
Când demnitatea fluturelui întâlneşte responsabilitatea albinei,
Iar standardele furnicii sunt corectate de nevoia de siguranţă a muşuroiului,
Păstrând respectul pentru iarba verde, florile curcubeului şi lună,
Ca şi pentru picătura de rouă, raza soarelui şi orizontul pufos al norilor.
Mereu m-am gândit că ziua mea trebuie să fie funcţională
Ca o Catedrală ce slujeşte scopurilor comune ale unui popor,
Fiindcă m-am născut din mijlocul atâtor oameni credincioşi,
Ce ştiau să se gâdile cu aripi de înger şi râdeau curat cu Dumnezeu,
Atunci când El îi aşeza încă odată la masa Sa, servindu-i cu trupul Său,
Cinstindu-i cu sângele Său, chiar dacă încă odată unul Îl va trăda,
Dar să fie şi compatibilă şi plină de iniţiativă,
Fiindcă tactul moral se scurge în răsuflarea mea cu fiecare abur de înserare,
Aşa că, stând în firea zilei mele să se îmbete de aerul porumbeilor,
Mi-am dat seama că, de fapt, este o zi asemenea tuturor zilelor,
Adăugând penumbra mea mică, marilor umbre ale lumii...
Doar Domnul salvându-ne încă odată pe toţi prin Jertfa Sa!

Când rătăcim pe cai umblate

Când rătăcim pe cai umblate,
Tot cautând un sens în plus,
Gândiți-va c-odată-i Paste,

Pe care Domnul L-a adus.

Si chiar de v-ați pierdut speranța,
Ori de așteptați încă ceva,
Creștinilor, voi iubiți viata,

Pe Cel ce ne-a dat-o pe-a Sa.

Creștinilor ce iubiți viata,

Cu sufletele intre sorti,

Pe-o raza va clădiți speranța,
Hristos a Înviat din morți!

Anul trecut am primit două poezii minunate de la colegii mei mai tineri de la Colegiul National Ion Maiorescu, anul acesta se pregatesc de lucruri importante, in care le urez succes!

Vise izgonite

Vise izgonite de vechi amintiri –

Anii mei zboară-n nopţile de primăvară

Spre adâncul nemuririi,

luând gândurile iară.

Icoana anilor trecuţi,

Prin neantul de-ntuneric

Se tot duce spre o rază,

Care-n marea depărtată,

Tot încearcă să se zbată.

Amintiri din viitor

Trezind vocile tăcerii…

Ducând vise ne-mplinite

Spre o rază de lumină

Răsărită-n depărtare.

Vise..împlinite.

Lacrimi de ploaie

Plouă..

Picură din cer

lacrimi de ploaie..

Din văzduh către pământ

Cad apoi şiroaie.

Plouă..

Şi printre lacrimi de argint

Străbate până-n suflet

povestea primăverii.

Plouă..

Totuşi printre lacrimi

răzbate curcubeul,

o dungă de viaţă,

întinzând spre pământ

o undă de speranţă..

ghiocelul.

Nu-i nimic pierdut..

Nu-i vreme de regrete..

E doar vestirea primăverii.

Cosmina Stroescu clasa XI C

Omul care l-a văzut pe Dumnezeu

Mai vedem noi...

Mă dor ochii de atâta iarnă,
Mă doare călcâiul frumos,
Mă doare cenuşiul din toamnă,
Mă doare un prinţ somnoros,
Tăcerea este o taină,
Iubirea este o  şoaptă,
Prea doamnă mă doare în scrum,
Atâtea flori ar fi spus că e clar,
Dar eu îţi repet, e păgân,
Deasupra se miros lumi de fân,
La dreapta  stă o floare de adevăr,
Dar dedesubt stă lacrima sărată
A celui mai iubit desigur dor  din stelar,
La marginea lumii încă găsim puterea
Şi mai luptăm aşa, ca să vă îngrozim,
Fiindcă deasupra stă doar mângâierea
Că am putea să supravieţuim !

El recibimiento de la poesía Domnul Andrei Langa mi-a facut marea onoare de a-mi traduce o poezie in limba spaniola. Ii multumesc cu aleasa pretuire! Poem de Ionel Muscalu in traducerea domnului Andrei Langa

El recibimiento de la poesía

Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás
Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa,
Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres
Y para que el Parnasse te estirare sus brazos de hierba verde,
Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida,
Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos,
Y sólo el Parnasse te cumple tus tigres del paraíso
Deducido de los finos atentados ante el movimiento
Y que las águilas locas de polvorín resintonizan su aleteo
Con el ruido de la niebla.
Ayúdame, cortejado del castigo,
A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!

Întâmpinarea poeziei


Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre
Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,
Ca urma ta să nască doar femei,
Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,
De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,
Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,
Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului
Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării
Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa
Cu zgomotul ceţii alături.
Ajută-mă, curtat de pedeapsă,
Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!

Incendiu de alb

Orașu-i alb si ninge către cer
Cu flori de mar si corcoduș pe case,
Pe străzi se lasă albul de mister,
Incendiind privirile abstrase.

E atâta alb în aer și-n retină,
Că nu mai crezi că e posibil răul,
Dar oamenii trec prin a lor rutină,
Nemaivăzând nimic, aşa ca boul.

Şi cad din stele albe acum şi ele
Gânduri de dor și dragoste curată,
Fiindcă în primăverile acestea eterne,
Se lasă peste oameni lumea toată.

O simt pe umeri și în suflet am suit,
Pe tălpi și-n braţe o duc tot înainte,
Dar oamenii pentru care as fi murit,
M-au omorât demult în a lor minte.

E jar de alb acuma peste case,
Mă uit la florile astea deschise,
Aerul e pur si inima mi-e caldă,
De Dumnezeu lumea nu e uitată!

Mai sper, gândindu-ma la viitor,
Deși e clar, ne e prezentul sumbru,
Aş defila sub nori de flori de dor,
Dar n-am cu cine și nu mai sunt mândru!

Rotunda moarte

Rotunda moarte se înmoaie în oase

Şi râde a stea şi a praf, şi-a salcâm,

Din avaluri de Styx şi lumini glorioase,

Mă-mbată cu lacrimi lihnite de drum,

Trupul meu în piatră, moaşa mi-l descoase,

Mi-l coboară-n soclul apei celei repezi,

Strigătul din urmă e oftat de coase

Pe Aţa vieţii mele pe recile lespezi.

Nu-i trist nimic în noaptea cu pricina,

Când voi muri, eu voi muri în somn,

Neruşinat de viaţă, eu voi cunoaşte mila

Celui ce-n veci e luminatul Domn.

Şi ruginit de patemi, şi-atins de sfânta spaimă,

Originară-n suflet şi-n iarba mea de-a fi,

Mă voi întinde-n umbra de argint să mă adoarmă,

Promis topirii-ncete din verbul aceasta a fi.

Toamnă în ţara lui Haplea

Dormim înghesuiţi în corp,

Ne strângem ca o frunză-n toamnă,

Lăsând pe suflet o petală,

Să râgâie pustiu a mort.

Urmăm măriri mereu prefigurate,

În noapte ne deschidem mereu Anul,

Îmbătrânim interpretând mânate,

De dor de avut în cântece doar banul.

Trecem alaiuri la nunţi şi înmormântări,

La naştere venim doar câte unul,

Aşteptăm magi  de zahăr şi ursitori,

Cum am venit, ne terminăm şi drumul.

Urâm Irozii şi clipa ce se scurge,

Iubim atâta doar cât ne este bine,

Ni se preling pe tâmple urmele de sânge

Şi mâinile se spală-n zori de Sine.

De atâta dor de noi, atingi panglice,

Joc tontoroiul, ca un pui de urs,

Tresar din nopţi femeile antice,

Să mă ridic de moarte mai presus.

Şi aici unde-i ţara cu Păcuiul lui Soare,

Poporul o ţine într-o sărbătoare,

Cu doi mici şi cu o bere la pet,

C-au belit mielul mioritic şi drept.