În 2 OCTOMBRIE am participat la emisiunea CRONICA GIURGIUVEANA de la Giurgiu Tv

Printre sticlele de bere goale, 
mucurile strivite de tigare,
timpul isi facea scara catre seara,
El, nemaiavand timp de pierdut, trecea,
In timp ce noi ne uram La multi ani,
Sa traiesti o suta de ani,
Sarbatorind fiecare an pierdut
Sau castigat in fata cerului
Pe care gastele il mangaiau
Cu zborul lor catre sud,
Daca cerul ar fi cer, nu un spatiu stingher,
Am inainta bucurosi catre el,
Dar asa si puntea Ingerilor de japs
Era o urma de combustibil ars...

Eu demagog nefiind...

Îmi zice unul să stăm într-o vitrină.
Să scrie fiecare ce-o să vadă.
Dar dacă -n ziua aceea nu e soare,
Dar dacă-n ziua aceea nu-i paradă?

Dar dacă-n ziua aceea plouă des,
Aşa cum scriu dacă plouă în Giurgiu,
Ce ar putea să fie de înţeles,
Ce ar putea să toaleteze lustru?

Dar dacă-n ziua aceea este ceaţă,
Duplicitară , ca o vreme nouă,
Vizibilitatea atuncea mă răsfaţă,
Că-n culpă stă trifoiul meu de rouă.

Fiindcă în carnaval de carte şi lucid
Accept biblioteci ce mă deschid,
Nu de adeziuni circumstanţiale,
Ci de valori reale, nu lălăieli banale.

În cadrul intim al unei vitrine
Aş accepta cunoaşterea de sine,
Efect preaclar de autoritate
Şi nu al degradantei limbi aglutinate...

Seară de ploaie

Statornică în ziduri de mătase
Te îngereai în serile ploioase,
Spărgându-mi dimprejur tot vidul,
Ce îmi creştea-n vertebre zidul.

O cărămidă-n casa mângâierii
Îmi picurai cu buzele edenii,
Lăsând să crească iedera din noi
Pe geamurile ude de oloi.

Ciment şi marmură de laudă flămândă
Îmi dăruiai în serile de pândă,
Când bucuria mă acoperea
De lepădata inimă a mea.

Şi-n construirea casei ca statuie,
Tu sufletul mi-ai izbăvit din cuie,
Fără mistrie, daltă sau ciocan,
Cu o privire plină de balsam.

Viitorul ni-l facem singuri sau ne îngroapă cineva în el

Sunt sigur că toţi părinţii se gândesc cu drag la copiii lor, că vor să le ofere sufletul, puterea, respiraţia , speranţa şi limita lor, dar într-un oraş în care sigura chestiune dinamică este pensionarea şi liniştea care se întinde geometric, un oraş care se prăbuşeşete în uralele unuia sau altuia şi-n tăcerea majorităţii, nu-i poţi oferi decât liniştea căminului şi bucuria întâlnirii cu oamenii de seamă ai urbei, nu o viaţă normală şi civilizată, fiindcă, da, vine toamna şi toamna plouă, iar în oraşul ăsta când plouă nu ai unde să ieşi, decât în cârciumi...

Poezia ca spectacol, Prefaţa la Poeme din luna îngerului risipitor de Alex. Ştefănescu

 Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează atenţia cititorului. Poetul se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat ulterior cu tovarăşii lui de joacă: „la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi/ De ruşine că au îmbătrânit” (În loc de evidență). Cei mai mulţi au murit de ruşine că au îmbătrânit... iată o presupunere emoţionantă, pe care numai un poet putea s-o facă. Ionel Muscalu vede ceea ce nu văd oamenii obişnuiţi. El contrazice prejudecăţile curente, bazându-se pe un elan care reinventează existenţa. Iată cum începe un poem intitulat Dragostea nu există: „Te iubesc chiar dacă dragostea nu există!” Un adevărat poet sfidează evidenţa, instaurează adevăruri axiomatice în locul argumentaţiilor cinice. Este exact ceea ce face Ionel Muscalu, purtat de un entuziasm înnăscut, necircumstanţial, de o bucurie de a trăi care transformă viaţa de fiecare zi într-o sărbătoare. Dragostea, în poezia lui, nu are nevoie de o recuzită fastuoasă. Darurile pe care şi le fac îndrăgostiţii, insignifiante din punctul de vedere al oamenilor cu spirit practic, deţin, în viziunea poetului, o valoare imensă: „Mai ştii picătura aceea de apă?/ A fost primul diamant pe care ţi l-am dăruit,/ Tu mi-ai răspuns cu o zbatere de aripi de fluturi,/ Mi-ai dat un flutur de gene pe obraz,/ apoi, un sărut şi mi-ai căutat mult,/ Aproape un an, un trifoi cu patru foi,/ Nu te-ai lăsat până nu l-ai găsit” (Mai știi). Starea de spirit a poetului, indiferent de vârsta la care şi-a scris fiecare poem, este tinereţea. Adolescenţii văzuţi în imaginaţie de Nichita Stănescu învaţă mersul pe apă în picioare. Adolescenţii lui Ionel Muscalu se dezbracă de fluturi pentru a călca, puri, pe nisip: „Doamne, ce tineri eram atunci,/ Cât de dornici de viaţă,/ Cât de mult plonjam în fiecare zi,/ Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,/ Nu conta că era dimineață, zi sau seara,/ Nici noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,/ Ca să călcăm puri pe nisipul lins de valuri”. (Caruselul de fluturi). Într-o antologie a poeziei care slăveşte tinereţea ar trebui să figureze, neapărat, şi Ionel Muscalu, care a eternizat în versuri inspirate această vârstă. Remarcabilă este şi inventivitatea acestui autor. Îţi vine să crezi despre el că se află în posesia unui corn al abundenţei imagistice. Altceva! Mereu altceva!, aceasta pare să fie deviza sa ori de câte ori se angajează în aventura scrisului. Merge şi el pe urmele lui Ilarie Voronca, poreclit în epocă „miliardarul de imagini”. Ionel Muscalu tinde să devină şi el un miliardar de imagini (invulnerabil faţă de DNA!): „Vilegiaturiștii culegeau fructe de pădure cu urşi cu tot”, „Stau singur în patul din camera cuşcă,/ Fereastra-i închisă şi patul mă muşcă”, „Oraşul se înfăşura în cearceafuri de ceaţă”, „Cormoranii stau pe stâncă la uscat,/ Parcă-s păsări de-mpuşcat”, „Sunt navetist în propria mea viaţă,/ Alerg spre soare în fiecare dimineaţă” etc. Dacă cineva mi-ar cere să aleg un singur poem din această carte, m-aş opri asupra celui intitulat Descântec contemporaneizat. Enumerarea ingredientelor care trebuie combinate conform unui ritual vrăjitoresc încântă (nu descântă!) prin farmecul său literar: „un picior de iepure şchiop,/ scăpat de vânzare la iarmaroc,/ o digitaţie profilată, dar nedescoperită,/un clopoţel de argint din apă rânduită,/ părul de pe coada vulpii de urs jumulită,/ puloverul tău cu şnur, dezbrăcat canonic,/ botul pe care îl faci, de ornitorinc,/ şi licori din flori de la ursitori-un pic,/ apoi se dă un ptiuuu! pe angoasa întoarsă/ cât spaima cea trasă din teama de-acasă,/ ca să se ducă frigul pe pustie,/ dincolo de soarele muls în apus de la tichie,/ de-o fată nurlie, frumoasă, candrie”. etc. Poemul, admirabil tradus în engleză de Monica Rodica Muscalu, are toate şansele să atragă atenţia unor cititori străini asupra acestui poet original (uneori excentric), insuficient cunoscut deocamdată de iubitorii de poezie de la noi.

 Alex. Ştefănescu

eu pot să strig

Nu  pot să-mi plâng sau să vă plâng de milă,
Cât verde mai e în frunză clorofilă,
Cât prostia cea lehuză şi grăsană
Mai dă compatrioţilor pastramă.

Cât educaţia e vie ca un orb,
Iar noi mai smulgem irisul din sorb,
Când nu vărsăm, deşi ne este rău,
Iar disperarea umple capul greu.

Nu pot să smulg din depărtări departe,
Când toţi românii sunt plecaţi aparte
Într-un exil flămând al valului trecut,
Acum când stau pe unde n-or fi vrut.

E vremea înghesuielii şi-a tocirii,
Când se zbat în suflete baierele firii,
Când , ba scrâşnind, ba scâcet trimbulând,
Cuvintele strivesc, hemoragii provoacând.

Când muşcă din belşug şi din odihnă
Puţini înfipţi în masacrata tihnă,
Când se rup vertebrele zenitului,
Noi orbi, nu ne vedem Coloana Infinitului.

De aceea cred chiar de mi-este frig,
Că vom prăda silaba ce eu pot să strig
În lumea nouă, nouă ne e ursit,
Să eliberăm, ce alţii au urgisit!

Glas de toamnă

Când moare-un poet, e nuntă în cer,
Nu cade o stea, căci stelele pier,
Se aprinde-o lumină în candela lunii,
Căci arde poetul în sufletul lumii,
Iar de nu-s furtuni, nici ploi, ci doar soare,
E fiindcă poetul în sine nu moare,
El trece în carte, ca-n propria piramidă,
O filă citită, o nouă mare cărămidă ,
Un bloc de bazalt imens şi perfect,
Fiindcă poetul în poeme e drept,
E nuntă în cer şi nimeni nu-l plânge,
Căci bolta pe cer de poeme străluce!

Poetul vrea simplu doar cerul senin
Şi pe Dumnezeu, căruia mă închin!

Mi-e dor...

Si îmi este dor de o ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră,
Limpede vioară lacră, ci doar în câmpul uscat, unde totul e culcat, fleșcăit, la pământ, uscat în pala de vânt,
Cochilii uscate ale unor melci, părăsite în grabă de cei mai betegi, negru este câmpul, albă e sămânța pe pământ,
Nici nu pot să sper, sfârtecat cuvânt, arde în miriște, negru bâjbâit, răsuflă fierbinte, fermecat și dureros ,
Oile pasc lavă, vacile-s un os, papaluge Scaloiene tot rotesc frumos gârlele din cer și din mal zemos,
Ha, ha, râde ploaia-n mine, căci eu sunt poetul străchinii și pâinii, ce se toarnă-n lume, caier ca de lână,
Dacă mie-mi plouă, plouă și la voi, dacă mie-mi iască, iasca e de voi, până se-nhoboată datina străbună,
Stând mascată-n bojii și-n velinți de țară , să alerge-n cerc tina lor lunară, să zburde ca vântul, mijlocind  o zână,
Obolul ce-l iau, e ce se cuvine, ce mi-a fost furat , nu va merge bine, mălura-i cât sacul, lacrimi ospătează,
Faceți deci dreptate într-o după-amiază, căci ați călcat prin fânețe fără de povețe , viața prost lucrează,
Ca destin curat de la semănat Maica Domnului a vrut, voi ați luat ce n-ați avut, apoi vi se va lua, far' să pomenească ,
Ce fiecare nu poate da și ve-ți lăcrima, ca la Hârsova, unde Dunărea ia cate vrea ea, fără sa răpească,
Doar sa dumirească oamenii candrii, ce s-au crezut zmei, lăsându-i de-a latul cum vrea Prea-Naltul,
Voi m-ați hartuit, m-ați tot lovit, m-ați lăsat să sânger, să mă vedeți înger, muritor de foame, rușinat bogatul,
Va cere iertare cu burta lui mare și va  năpădi beșleaga într-o zi, mie sărac lipit ce nu ma împiedic
De niciun pământ galben pus în vânt, nici de vreo statuie, ca sa ma ridic de pe al meu colnic,
Sus la Domnul Sfânt, gândul să mi-l gând, inima să-mi inim,dorul să-l anim,  ca să-l pun să roadă
Inima beteagă, cerul să dea roadă, cum n-a mai fost altă, să curgă tot cerul, deșertul să-l soarbă
Din câmpia dragă, să crească fâneața, meiul și postața, legume, fructe și roade cum n-au fost hambare,
Dar  nu-mi ating mâinile, nici cuvintele de recolta voastră, pe care-o furați 'nălbind nopțile și coșarele,
 Las să măturați vântul din răzoare, stele curgătoare, ape nechemate stau preaivărate, cam neînfășurate,
Tot izbind lăcate, inimi pe cuptor, iuli de-atata dor, să nu caliciți de strigoi surate, drăgăici prea-curate,
Caci voiu sigur știți și va potriviți cheile bolților, lăutarilor, mărilor, cerurilor, averilor, adevărurilor,
Se tot frăsuia, lumea se schimba, ce ziua culegea, noaptea se fura, răul se zidea și cerurilor și lacrimilor,
Până se dospea lumea aceea rea și se adeverea ploaia, nopțile și zilele, ruga pe la Dumnezeu, că-i curat sufletul meu,
Iar eu  aveam un dor de ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră
Piatră seacă.
Asa că-l spun în gând,  cu  fragede flori de cicoare uitând cerurile în câmpii,
Pe care știu sa le mângâi cu luceferi și smicele răsucite, sărutați mai întâi.



 

.

E atât de cald

E atât de cald, că nu ne mai vorbim,
Să nu ne piară umbra de răcoare,
Ce o păstrăm în suflet și o simțim,
Când ne iubim prea arși de înfrigurare.

Cuvintele ne ard, ca și asfaltul,
E secetă în noi și în sărut,
Nu-i rouă nici în noi, nici în înaltul,
Ce arde crunt albastrul cunoscut.

Trec păsările limpezind un scut,
Ce ne împresoară căldura și firea,
Eu intre cer și mare te-as fi vrut,
Să-mi pui în zări de dor iubirea.

Ies flăcări din pământ, se uscă tot
Si vântul arde orișiunde ar bate,
Eu te sărut, știind că asta pot ,
Si simt răcoarea inimii prin toate.

E atât de cald că seara de mătase,
Cade foșnind pe caldarâm de praf,
Ridică sentimentele atât de arse
Spre cerul acru, parcă-i epitaf.

Lipindu-se de trupuri, ne împresoară
Durerea lumii pârjolite dimprejur,
Ne înfierbântă această dogoreală,
Că așteptăm a toamnelor ploi, jur!

Cu trupuri calcinate pe nisipuri,
Ne îndreptam iubirea spre sălaș,
Simțim prin vene peștii puri,
Cum ciugulesc din inimi cu talaș.

Tăcerea dogorește peste limbă,
Carbonizând cuvintele nespuse,
E atât de cald că lumea se preschimbă,
Iar eu tot chem zăpezile apuse...

Când eşti îndrăgostit

Când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Nici cer, nici  soare ori pământ, nici mare,
Nu vrei să ştii răspuns decât la o întrebare,
De te iubeşte sau de nu te iubeşte oare?

Tresari prin zi şi ţi se pare clară
Ziua de mâine-n care-un legământ
Făcut din inimă într-o sfântă seară
Te face să dansezi pentr-un cuvânt!

Aievea pare tot neinventatul, ce ţi-l doreşti
Ca vis şi ca răspuns al florii care muntele învinge,
Iar îngerul cel păzitor de patemi pe pleaoape te tot ninge,
Jucându-se cu lacrimile ploii pe al tău meninge.

Ca un sărut desăvârşirea-ţi pare
O funie de berze-n vârf de sat,
Tu struguri porţi, şampanii peste mare,
Ea fragii copţi în zâmbet nesperat.

Şi intervine prundul şi călcâiul, iscoadele, ştampila lumii,
Bivoli cu nămol şi pari deodată suspendat de coama Lunii,
Când ea aşteaptă roze, vise, parfumuri şi trifoi,
E arsă vremea, clipele pârlite fac timpul  greoi.

Dar când eşti îndrăgostit nu mai contează,
Chiar dacă toată lumea e împotriva ta,
Chiar dacă perna înfierbântată ţi se aşează
Ca piatra rece după ziua grea...

Căci tot e totul, totul este ea,
Nedezlipiţi tot patinând prin viaţă,
Aluneci pe o lamă de stilet şi-ai vrea
Chiar sângele să-ţi verşi pentru o speranţă.

Cu ochii închişi, jucându-te cu viaţa,
Cu respirări de stea şi de ninsoare,
E un noroc când se ridică ceaţa,
Dacă ea este tot  lângă tine soare.

Când eşti îndrăgostit  nu mai contează,
Dar prea contează când te-ai descântat,
Când te-ai trezit din somnul ce-ţi pulsează
Şi când eşti mândru că nu te-ai înşelat.