Strania călătorie în Egipt! din cartea de povești OG ŞI PRIETENII LUI de @ (c) Ionel Muscalu

I. Strania călătorie în Egipt!

         - Am un pont pentru voi! În camera secretă, unde sunt ţinute cărţile vechi, care n-au putut fi transformate-n jocuri de calculator se află cea mai tare chestie. Acolo în biblioteca labirint am găsit cea mai tare aventură!

         Og se adresase micilor lui prieteni dintr-o suflare. Pingu, Dromi, Pali, Stürme şi inorogul clătinară din cap a neîncredere. Og era plin de praful cărţilor, dar până acum nu reuşise să-i convingă.

         Povestea cu grifonul, cu lipitorile, racii şi broasca, despre care le tot spunea zilnic nu-i convingea. Nici măcar piticul lui personal şi nici îngerul roz nu îl credeau în totalitate.

         Cu toate acestea, Og ridică mâna dreaptă cu degetele deschise şi strigă:

         - Copii, neînţelegerile vechi vor dispărea! Curiozitatea noastră ne va ajuta! Visele cu ochii deschişi se vor împlini. Vom fi optimişti pentru vecie. Stürme se ascunse sub masa micuţă din sufragerie, iar Pingu ţopăia vesel, Dromi îşi supse buza de jos, pe când Pali şi inorogul îşi frecau pleoapele în fluturaşi de lumină unul pe obrazul altuia.

         Og scoase de sub pelerina de lui de vrăjitor amator bagheta din lemn de alun fermecat şi spuse:

„Malia, Malia,

                            Mi succionno gli orci i sorci,

                            Mi beeconno i poli i porri,

                            Mi mangionno gli agli i porci

                            Io grivada: corri, cori!”

         - Oau! strigă Pali. Mă simt ca o pasăre, zbor peste trei lebede cu capul de diamant, cu ochii de smarald, cu gheare de piatră.

         - Og, ai avut dreptate, strigă Pingu lăsându-se de pe o lăbuţă pe alta.

         Doar Dromi părea nebun de fericire şi se dădea peste cap prin văzduh strigând frenetic:

         - Ce ţară mi-o plăcea, cu aia te-oi înzestra! Og eşti cel mai bun prieten.

         Inorogul şi piticul, mai rezervaţi, nu spuseră nimic, dar îşi traseră peste cap tichiile vrăjite, care-i făceau nevăzuţi.

         Stürme rămăsese sub măsuţa din sufragerie, ca să dea găuri noi jucăriilor vechi.

         Og se opri primul din zbor şi-i chemă pe toţi sub pelerina sa.

         - Acum vedem cele trei piramide mari, Pali. Celelalte 3 mai mici şi Sfinxul sunt împreună cu acestea. Vezi sub labele Sfinxului sunt nişte şanţuri adânci, iar în spatele piramidei mari pe vârful căreia s-au mai păstrat plăci de calcar e deşertul. O fetiţă cu nasul cârn şi părul lung numai inele veni prin aer spre cei şase prieteni şi le spuse:

         - Eu sunt Mutneferet, fetiţa lui Senefer şi Senetnay. Dacă vreţi, o să fiu ghidul vostru egiptean.

         - Tatăl tău este primar în Theba, zise piticul Kilwinning, iar noi suntem bucuroşi să te vedem.

         - Dar eu nu te văd, răspunse fetiţa Mutneferet. Piticul îşi scoase tichia fermecată şi-şi arătă barba cea lungă.

         - Să coborâm, zise fetiţa Mutneferet.

         Cei şapte prieteni puseră picioarele lor micuţe pe nisipul platoului Gizeh.

         - Oau, ce mai sunt, zise Og! Au fost mereu aici lipite de şoseaua asta din Cairo? Ce de lume! Mulţi negustori de piramide din plastic, de fesuri turceşti şi gealabia albe, de papirusuri din coajă de banane şi feţe de masă, de crocodili din lemn şi cămile din plastic pe care scrie Made în China au năvălit peste grupul abia aterizat.

         - Cel mai bun preţ, cea mai bună marfă! Piramide de la piramide! Un baunt fotografia cu aparatul vostru! Eu sunt ghidul dumneavoastră perfect pentru doar trei lire egiptene!

         O plimbare cu cămila! Ba o plimbare cu calul! O pungă de nisip din Sahara pentru doar o liră! Ofertele curgeau din toate părţile. Mâini străine trăgeau de ei, încât piticul Kilwinning îşi puse iar tichia, iar Pali începu să plângă. Chiar şi Og părea speriat. Doar Dromi se aruncă pe spate şi-şi frecă de nisipul fierbinte cocoaşa.

         Fetiţa Mutneferet făcu un semn cu mânuţa stângă şi toţi acei oameni dispărură. Se făcu seară, iar din toate părţile lumini colorate în verde, roşu şi albastru mângâiau piramidele într-un spectacol deosebit. Muzici orientale tălmăceau visele de milenii ale faraonilor.

         Ceata înaintă încet pe scările piramidei lui Cheops. Soldatul cu uniformă albă şi chipiu negru nu i-a văzut intrând în coridorul îngust. Doar Dromi a trebuit să-şi aplece capul, iar inorogul ponei să-şi ferească cornul magic.

         - În piramidă nu scrie nimic, remarcă Pingu, îmbrăcat de data aceasta în fracul lui de sărbătoare. Mie îmi place că este răcoare, parcă ar fi aer condiţionat.

         - În toate piramidele este aer bun, spuse Mutneferet. Mie cel mai mult mi-a plăcut cea a lui Chefren, căci a fost acoperită cu granit roz, dar îmi plac şi cele trei piramide mici de lângă piramida lui Mykernos, care şi ele au fost acoperite cu granit roz şi sunt ale miresei lui Mykerinos, Karmer – Nehty II.

         În ele putem intra foarte uşor. Nu ne întreabă nimeni, iar voi nu trebuie să vă mai ascundeţi.

         - Da, să ieşim de aici spuse Pali. Mi-e frică deja!

         Trecură repede peste scândurile aşezate pe jos ca să nu se strice podeaua de piatră şi ieşiră în briza caldă a unei seri sahariene. Bucăţi de piatră aruncate în nisipul încă fierbinte le atrăgea atenţia, când fetiţa Mutneferet le spuse:

         - Aici, la sud de piramida lui Cheops, în hangarul pe care-l vedeţi este „Barca solară”. Chiar dacă unii spun că-n ea s-a plimbat Cleopatra, eu vă spun că este mult mai veche şi cu ea a fost adus pe Nil chiar marele faraon Cheops. Hai să intrăm în piramidele miresei!

         - Dar nu ne ceri în căsătorie, răspunse serios Og.

         - De unde ţi-a venit ideea asta, întrebă fetiţa Mutneferet?

         - M-am gândit că nu ne-ai cerut nimic pentru a ne fi ghid, puse punctul pe „i” Og. Cred că ne vei cere ceva şi nu vreau să nu putem plăti.

         - Eu îţi pot da papionul, sări Pingu.

         - Eu îţi pot da o broşă albastră, zise Pali.

         - Iar eu îţi port noroc, spuse şi inorogul.

         - Eu îţi dau o brăţară de aur, zise piticul Kilwinning şi zăngăni brăţara în pumnul stâng, ca să se audă.

         - Dromi scoase o pungă din piele plină cu apă plată şi i-o oferi fetiţei Mutneferet.

         - Og scoase câteva napolitane cu ciocolată şi cremă de portocale şi i le puse în mână fetiţei.

         - Dar eu nu vreau toate aceste daruri, răspunse fetiţa. Eu vreau să vă arăt tot ce este aici, iar voi îmi veţi face la rândul vostru un serviciu.

         - Orice, sări Pingu!

         - Nu chiar orice, dar oricum, zise Pali.

         - Eu te port în spate, răspunse inorogul.

         - Şi eu te port în spate, zise Dromi.

         - Eu îţi cânt de somn uşor, spuse uşor sforăit piticul Kilwinning.

         - Eu întreb ce serviciu, puse iar punctul pe „i” Og, ridicând degetul arătător al mâinii stângi drept în sus?

         - Nu mai ştiu să ajung acasă, la Theba, iar tata şi mama mă caută de mult şi trebuie să-mi arate cineva drumul.

         - Dacă în biblioteca labirint găsesc o hartă, te ducem noi. Nu-i aşa, prieteni, întreabă Og? Toţi au fost pe loc de acord s-o ajute pe fetiţa Mutneferet să ajungă acasă, iar ea să le arate Cairo şi Egiptul până la Theba.

         Gălăgia reîncepu dintr-o dată. Foşgăiala miilor de turişti, a egiptenilor vânzători, a călăreţilor de cai şi cămile nu-i opri pe Og şi prietenii săi să se urce pe una dintre piramidele miresei. De acolo deşertul se vedea nesfârşit, dacă se uitau înapoia piramidelor şi dincolo de breteaua de asfalt a şoselei. Când se uitau invers vedeau oraşul Cairo năvălind peste blocurile mari de piatră.

         - Oraşul e chiar până aici, mai zise Pali, când se auzi fluierul unui poliţist, care le făcea semn să coboare din vârful piramidei.

         Piticul i-a strâns sub barba lui mare şi punându-şi tichia fermecată, i-a făcut pe toţi nevăzuţi.

         Og scoase bagheta din alun magic şi strigă cât putu:

„Malia, Malia,

                            Mi succionno gli orci i sorci,

                            Mi becconno i poli i porri,

                            Mi mangionno gli agli i porci

                            Io grivada: corri, cori!”

         Nu se întâmplă nimic. Doar Stürme apăru şi el cu câteva maşinuţe stricate într-un coşuleţ şi şurubelniţele gata să le repare într-o mână.

         Pali se sperie, iar piticul Kilwinning remarcă faptul că vraja nu are decât efectul de a pleca de acasă, nu şi de a se întoarce acasă.

         Stürme spuse că şi el dorea să vină la Og şi prietenii lui şi o sărută pe fetiţa Mutnefert, aruncând şurubelniţele şi maşinuţele stricate.

         - Eu sunt prietenul tău, decretă el!

         Og nu înţelese dacă din cauza prieteniei furtunoase a lui Stürme sau pentru că lui nu i-a reuşit vraja şi se întristă.

         Piticul Kilwinning îl văzu şi încercă să-i ridice moralul.

         - Lasă Og, vei găsi o altă vrajă care să ne ducă acasă! Doar suntem în Egipt, ţara unde s-a inventat vrăjitoria.

         - Fetiţa Mutneferet spuse şi ea că ştie foarte mulţi vrăjitori, ba chiar şi ea are câteva cunoştinţe în aceste magnifice secrete ale magiei, însă în Theba ei natală se găseşte un mare vrăjitor, angajat al tatălui său care sigur le va arăta calea de a ajunge acasă. Ba mai au şi un tălmaci de vise, un cititor în măruntaie de animale, un „nas” angajat al mamei ei pentru a-i alege parfumurile, un cofetar care face cele mai bune tarte cu miere de albine şi mulţi alţii.

         - Bine, bine! Suntem obligaţi să căutăm această Theba fără vrăji şi fără hartă, conchise Og. Sunt gata să te ajut, dacă şi Stürme vrea.

         - Da, fetiţa Mutneferet este prietena mea!

         Dromi îşi tot scărpina cocoaşa de nisipul încă fierbinte, iar privirea i se aprinse de fericire:

         - Vom face o călătorie prin marele deşert. U-hu!

         Pali se ridică în aer, privind fantasticul spectacol de lumină şi sunet de la înălţime, în timp ce Pingu se tot ridica pe vârfuri să vadă mai departe văitându-se că îi este foarte cald.

         Pali strigă de sus că un monstru cu coamă se întoarce încet spre ei şi că este gata să-i înghită.

         - Este numai efectul luminii şi al faptului că zbori în zigzag, spuse piticul Kilwinning.

         - Da, întări fetiţa Mutneferet, acolo, la 350 de metri de piramida lui Cheops, este Sfinxul, leul cu cap de om. Dar nu mai înghite demult pe nimeni, chiar dacă sub ghearele lui sunt coridoarele secrete. El poartă în frunte însemnele măriţilor faraoni, dar a fost de multe ori acoperit cu nisip. Ştiţi, mai bine îl lăsau acoperit, că nu l-ar mai fi stricat atât de mult vântul şi mamelucii, care au exersat pe el tirul flintelor lor. Este foarte mare, este colosal. Are 73 de metri în lungime şi numele său de botez a fost „Hor-em-Akhet”, ceea ce însemna „Horus care este la orizont”, iar grecii i-au spus prescurtat „Harmakis”, dar fiind atât de enigmatic a ajuns legendarul Sfinx. Eu cred că este totuşi faraonul Chefren.

         - Avem şi noi un Sfinx în munţii Bucegi, sări Og. Nu este făcut de nimeni, ci de vânt!

         - Sigur l-au sculptat tot fraţii mei, piticii, spuse piticul Kilwinning.

         Ajunşi lângă Sfinx prietenii o ascultă pe fetiţa Mutneferet, care le povesteşte că aici era un templu şi preoţii egipteni slujeau aici şi-l înfăşurau pe faraon în multe, multe faşe sterile. Printre coridoarele înalte de granit răcoarea serii sau frica le pătrunde în oase. Stürme tremură, iar copitele inorogului se aud bătând step pe podeaua de granit pepit. O dansatoare din buric şi cinci egipteni îmbrăcaţi în alb şi având veste, frumos colorate dansează în ritmul tobelor bătute de o orchestră nevăzută.

         Fetiţa Mutneferet îi arată lui Og o fântână în care dacă aruncă un bănuţ i se va îndeplini o dorinţă. Fântâna este în curtea interioară a templului de sub Sfinx. Og îşi doreşte să plutească mai diafan decât un fluture şi să fie lângă mămica lui în seara aceasta.

         Când ajunseră lângă Sfinx, Og scoase punga lui secretă cu napolitane şi le împărţi prietenilor. Dromi îi servi cu suc de ananas şi le spuse că el nu a văzut aici decât cămile cu două cocoaşe. Pali scoase un evantai frumos colorat pentru fiecare, iar inorogul îşi aprinse cornul din frunte pentru a vedea, ca să nu lase nimeni firimituri. Piticul Kilwinning mai ceru napolitane, iar Stürme scoase din buzunarele largi ale pantalonilor lui 8 cremvursti gata fierţi şi un pic de pateu de pui.

         - Să mâncăm, spuse el, adresându-se fetiţei Mutneferet. Eşti prietena mea. Am o idee!

         - Care, care, strigară toţi?

         - Să mergem cu trenul, spuse Stürme. Mie îmi plac tractoarele şi trenurile. Eu voi fi tractorist, când mă fac mare, voi fi Stürme tractoristul!

         - Şi eu miner, răspunse piticul Kilwinning, dar cum ajungem la gară?

         - Fetiţă Mutneferet, cum ajungem la gară, întrebă şi Pingu?

         - Eu zic să întrebăm un poliţist, îşi dădu cu părerea inorogul.

         - Este mult de mers până la Theba, întrebă Dromi? Vă voi duce eu în spate. Iubesc această ţară.

         - Tu nu ştii decât să-ţi scarpini cocoaşa si să-mi arăţi cât am mai crescut, îi spuse Og. Eşti doar o riglă mare, nu un compas.

         - Ba am un compas şi un nas, fiecare foarte sigur, se burzului Dromi. Şi din palmier în palmier vă voi duce la Theba.

         Între timp puţinele lor provizii de hrană şi suc se terminaseră, iar apa era foarte puţină. Og le propuse să-şi facă rezerve, iar Stürme insistă să meargă cu trenul. Fetiţa Mutneferet spuse că ei îi este frică de tren. Au votat, iar în urma votului, Stürme, Og, inorogul ponei, piticul Kilwinning, au fost de acord cu trenul. Pali, Dromi şi fetiţa Mutneferet au fost împotrivă, iar Pingu s-a abţinut, pentru că el este bine crescut.

         Au trecut printr-un oraş mare, cu multă lumină, cu multe reclame colorate, cu milioane de maşini, majoritatea buşite, cu oameni care strigau, vorbeau, vindeau ceva, au traversat Nilul peste un pod păzit de lei, au râs de soarele scufundat ca o pată de roşu în fluviu, au ajuns lângă Muzeul Egiptean, au trecut mai departe, au văzut moscheea Mohammed Ali şi moscheea Sultan Hasan şi-au făcut aprovizionarea cu fructe proaspete şi uscate, cu sucuri dulci şi căni vrăjite din marele bazar, după ce Og şi Stürme au negociat la sânge, iar Pali şi Pingu au scăpat un pic cam jumuliţi. Dromi şi inorogul era încărcaţi cu proviziile, iar piticul Kilwinning a plătit totul cu bani rotunzi şi zimţaţi din aur. Fetiţa Mutneferet era foarte fericită. Le spuse repede, repede câte a putut despre tânărul faraon Tutankamon, despre marele Ramses al II-lea, despre preaînalţii Osiris, Isis şi Horus, despre râul Seth, despre scribi şi funcţionarii din administraţia egipteană.

         - Ce este un funcţionar, întrebă Og?

         - Un şef rău, care nu lasă pe nimeni să mănânce, răspunse Stürme.

         - Ba nu, este cineva care mănâncă scriind, răspunseră Pingu şi Pali. Iar Pali, care înainte de a fi prieten cu Og şi Stürme fusese al unui funcţionar, chiar îl certă pe Stürme cu cuvinte pe care nu le putem reproduce.

         - Nain Seneb a fost un băiat de treabă şi, ca şi tata, şi-a iubit mult soţia, spuse fetiţa Mutneferet. Sunt şi funcţionari pe care poţi să-i iei în seamă!

         Og strâmbă din nas, în timp ce mormăia ceva şi agita bagheta din lemn de alun fermecat.

         Piticul Kilwinning era morocănos şi îşi tot număra bănuţii pe care-i avea în săculeţul din centură, agitând supărat bancnotele rupte şi lipite cu pozele unor faraoni şi ale unor moschei.

         - Eu le-am dat aur, iar ei îmi dau hârtii!

         În sfârşit, cu toţii se îndreptară spre gară. Au ajuns cu bine. Şi-au luat bilete şi aşteptau pe peron. Inorogul şi piticul Kilwinning îşi puseră tichiile fermecate şi se făcură invizibili. Fetiţa Mutneferet era agitată. Pali se tot ducea de colo-colo, întrebând cât timp fac până la Theba, deşi nimeni nu-i răspundea. Pingu se uita într-o oglindă aşezându-şi papionul. De                         jur-împrejur, oamenii, bărbaţi şi femei, se opreau din activitatea cotidiană şi la ore fixate de mult se rugau.

         Prietenii o întrebară pe fetiţa Mutneferet la cine se rugau oamenii din jur, dar fetiţa nu a ştiut să le răspundă. Tot Stürme le-a dat răspunsul. Am văzut eu pe Discovery că se roagă la Alah.

         Când a venit trenul au urcat repede spre cele două cuşete pe care le plătiseră. Pingu s-a împiedicat la urcare şi a pierdut 12 l de apă din rezervă, drept pentru care a fost obligat să intre de cart de la orele 00:00 – 3:00.

         Numai că toţi erau foarte obosiţi şi s-au trezit când trenul a oprit în gară la Assuan. Degeaba s-au sfădit, s-au certat de-a binelea, că era prea târziu. Tot fetiţa Mutneferet i-a împăcat spunându-le că poate e mai bine că  s-a întâmplat aşa.

         Og povesti că în somn a văzut cum egiptenii secerau cu mâna de două ori pe an, cum copiii încă merg pe câmp cu părinţii lor, fie la sădit sau recoltat, fie cu vacile, caprele şi măgarii. Stürme îl necăjea pe Dromi, spunându-i că toată noaptea a visat cămile cu două cocoaşe, iar Pingu făcu un apel la calm, povestind apoi că egiptenii, pe care el i-a văzut din tren, aveau case fără acoperiş şi curţile fără garduri, iar cele mai frumoase clădiri erau şcolile şi moscheile.

         Piticul Kilwinning îi chemă la sfat:

         - Ne-am rătăcit şi mai tare, suntem şi mai departe de casă. Mergând spre Theba, ne apropiem mai mult de casă.

         Dromi spuse că el e gata să-i ducă în spate, iar inorogul ponei i se alătură cu aceeaşi propunere. Og ridică arătătorul mâinii stângi spre cer şi ceru linişte:

         - Kilwinning are dreptate, Pingu este cam împiedicat, Stürme este îndrăgostit, iar fetiţa Mutneferet trebuie să ne dea o părere. Ce facem?

         - Vom lua o trăsură până la Nil, apoi vom pluti spre oraşul meu frumos cu feluca cea uşoară.

         - Ce este feluca, întrebă Og?

         - Este o barcă mare cu o pânză albă foarte curată şi foarte mare, care pluteşte în bătaia vântului, răspunse fetiţa Mutneferet.

         - Şi dacă nu bate vântul, dă drumul la motor, întreabă Stürme?

         - Nu, răspunse fetiţa Mutnefert, căci noi coborâm pe Nil şi ne duce apa acasă, iar eu ştiu o vrajă prin care voi face vântul să sufle numai spre Theba.

         - Eu nu merg cu barca, strigă Dromi!

         - Eu da, spuse Pingu.

         - Iar eu fac chiar în acest moment o vrajă ca să nu vă mai fie frică, declamă Og.

         Au aruncat proviziile în barcă, s-au urcat şi cei opt prieteni, barcagiul ajutat de fiul său au ridicat marea pânză albă pe catarg şi au pornit să alunece pe apele Nilului. Văzură insula elefanţilor, grădina botanică din Asuan, mausoleul lui Aga Khan, marele lac de acumulare, al doilea din lume şi se minunară. Aflară că aici este o carieră de granit veche de 5000 de ani, că o regină veche, care avea barbă, nu a mai putut să-şi ridice un monument comandat în acest loc. Se împrieteniseră cu băiatul barcagiului, care era negru şi le povestea despre crocodilii şi hipopotamii din Nil.

         - Toţi sunt dincolo de baraj, în Sud. Au fost mutaţi, ca să nu fie ucişi de marile turbine de la centrala hidroelectrică, dar putem prinde peşte şi să vedem păsări. Malurile sunt verzi pe-o parte şi alta a Nilului şi se cultivă cereale, iar palmierii sunt plini de curmale dulci.

         Vedeau vapoare mari cât un bloc cu cinci etaje şi late cât un teren de fotbal, cum vin de departe şi-i depăşesc, dar nu se supărau. Pingu era foarte fericit, mâncă aproape tot peştele prins. Pali zbura, se rostogolea-n aer. La un moment dat abia se opri pe catarg. Gata – gata să facă o baie în Nil. Nilul curge leneş la vale. E curat. Spre mal se vede nisipul de pe fundul apei.

         Piticul Kilwinning ţinea cârma, iar Og şi Stürme o chemară pe fetiţa Mutneferet să le spună ce oraşe sunt pe Nil.

         - Mai jos de noi este cetatea lui Ramses al II-lea, Abu Simbel, apoi templul din insula Philae, dar noi într-o oră ajungem la Templul crocodilului, după care trecem prin Edfu şi Esna şi ajungem la Theba. Ochii îi străluceau. Se vedea de departe ce bucuroasă era.

         - Cu crocodilul cum ne împăcăm, dacă intrăm în casa lui? Og ridicase iar arătătorul mâinii stângi în sus, iar ochii săi o cercetau pe fetiţă. Fetiţa nu răspunse, iar băiatul barcagiului spuse:

         - Mai curând să vă feriţi de şerpii cobra care sunt la intrare în casa crocodililor. Crocodilii sunt de treabă dacă le spui aceste vorbe: Pa-Sobek, Pa-Sobek! Asta înseamnă: crocodilule, permite-mi să intru în casa ta! Şi ar fi bine să vă schimbaţi hainele cu gealabia.

         - Ba nu vă schimbaţi nimic, spuse fetiţa Mutneferet, ca să se vadă că sunteţi străini. Noi suntem primitori cu cei aflaţi în vizită.

         - Dar noi nu suntem în vizită, ci-n misiune, răspunse Og. Te ducem pe tine la părinţii de care te-ai pierdut. Iar tatăl tău, primarul, şi mama ta ne vor ajuta să ajungem acasă, cu toţi vrăjitorii noştri.

         - În casa crocodililor şi a        şoimului este o fântână. Dacă te cobori în întunericul ei şi o luminezi, vei putea citi hieroglifele scrise de vechii vrăjitori şi vei găsi leacul pentru tinereţe fără bătrâneţe şi călătoriile în timp şi spaţiu. Dar trebuie să fii foarte atent, pentru că soldaţii înarmaţi cu mitraliere nu-ţi dau voie să cobori în puţ. Oamenii preferă să arunce o monedă şi să-şi pună o dorinţă. Dacă îi dai moneda soldatului, îţi arată un mic secret. Dacă îi dai o comoară, te lasă să vezi mai mult.

         - Asta e treaba mea, spuse piticul Kilwinning râzând.

         Og îl întrebă dacă şi-a recuperat averea din bazar, iar piticul Kilwinning îi spuse că nu a apărut încă omul care să-i poată ţine aurul lui. Og trase concluzia că şi Kilwinning este un vrăjitor.

         - Kom Ombo! Kom Ombo!

         De pe malul drept al Nilului un templu vechi, dar pe care se puteau încă vedea pictaţi un crocodil şi un şoim, pe care faraonii îi mângâie sau le fac daruri.

         - Aveţi o oră la dispoziţie, spuse barcagiul şi se făcu nevăzut într-un bar, unde se fumau fructe şi mentă şi se bea ceai.

         Un bătrân orb cu coşul plin se şerpi cobra spunea cuvinte pe care doar fetiţa Mutneferet le înţelese. Prietenii se feriră de şerpi şi spunând: Pa-Sobek intrară în templu. La intrare, doi crocodili împăiaţi sau muraţi, se lăfăiau într-o cutie de sticlă. Og îi ceru piticului să se apropie.

         - Hai să dispărem în fântână, ca să aflăm secretele vechilor vrăjitori. Dă-i bani, soldatului!

         Soldatul îi duse într-o sală întunecată, aprinse o lanternă şi le arătă că acum patru mii de ani vrăjitorii aveau instrumente medicale, ca cele de astăzi, apoi le spuse despre intrările spre sălile secrete de sub templu şi se făcu că nu vede cum cei doi dispar în adâncuri. Piticul Kilwinning îşi aprinse lămpaşul de la tichia fermecată şi lumină cale din puţ, în timp ce Og fotografia tot ce era scris pe peretele din camera secretă. Repede, repede au ieşit la suprafaţă, dat atât lui Og, cât şi piticului Kilwinning li s-a părut că au văzut-o în sala secretă şi pe fetiţa Mutneferet. L-au întrebat pe Stürme, dar acesta a jurat că prietena lui a stat doar cu el de mână. S-au urcat din nou în feluca ce lin pluteşte pe Nil, nu înainte de a se tocmi şi a cumpăra câte o gealabia albă, ţesută în casă în război şi brodată cu mâna de o femeie egipteană. Au plătit cu banii lui Stürme. Cât ai spune peşte, Pingu îi salvă de la atacul unul banc de peşte rar, numit lato, care la un semn ciudat al fetiţei se porniseră să răstoarne feluica. Og, piticul şi inorogul au pornit cearta. Stürme, Pali şi Dromi i-au luat apărarea fetei. Barcagiul şi fiul său Mohamed se luptau să ţină barca dreaptă, iar Pingu se lăfăia, făcându-şi burta mare, mai-mai să se spargă de la atâta hăpăială.

         Până să-şi dea seama, ajunseră la templul şoimului, la Edfu. Lui Og îi străfulgeră o idee. Îl trase pe Stürme de-o parte şi-i spuse:

         - Noi suntem prieteni vechie. Te rog sărut-o pe fetiţa Mutneferet cam o jumătate de oră, ţine-o de vorbă despre ţoale, shopingăreală, despre mall şi ultimul film, despre Elena din Troia, dar să nu vadă că eu, inorogul şi Pali coborâm.

         - Bine, îmi convine, spuse Stürme.

         Apoi Og îl instrui pe piticul Kilwinning, pe Dromi şi pe Pingu să n-o scape din ochi pe fată şi pe barcagii şi nici să lase feluca să fie atacată. El şi ceilalţi doi coborâră pe mal.

         - Inorogule, acum trebuie să zbori ca gândul până în casa şoimului, iar tu, Pali, trebuie să-i ţi atenţia îndreptată spre giumbuşlucurile tale.

         - Ok.!, răspunseră în cor cei doi.

         Cu Pali pe umăr şi călare pe inorogul care îşi pusese tichia fermecată, Og intră în curtea zeului şoim în cea mai mare viteză.

         - Te-am văzut, îi spuse Şoimul Horus. Doar de aceea se spune „am ochi de şoim!”

         - De vultur, corectă Og, încercând să câştige timp.

         În curtea imensă o statuie de doi metri jumătate a şoimului Horus veghea pe toată lumea, iar pe pereţii casei şoimului mii de texte aşteptau să fie citite.

         - Pali, acum e rândul tău, spuse Og.

         Pali cel vesel începu să se răzgâie prin curte, să-şi zgribulească penele colorate, iar şoimul de granit negru începu să se mişte încet. Og o zbughi pe un coridor strâmt, unde ştia că este scrisă formula magică.

         Şoimul Horus îl luă de sus şi greu pe Pali:

         - Eu, Horus, cel ce re-naşte în fiecare zi sunt cel care am grijă de oameni, nu tu, biată paiaţă multicoloră.

         - Pali, paiaţă? Vezi-ţi de lungul ciocului, bucată de granit! Mai eşti şi negru… Ha, ha, ha! Şi în acest timp trăgea cu ochiul la pasajul secret de unde Og trebuia să apară odată.

         Da, Og a revenit.

         - Ei bine, Horus, ai dreptate o întoarse Pali, tu eşti cu adevărat mare. Dă-mi voie să-ţi prezint omagiile mele! Şi apropiindu-se spăşit se urcă pe coroana lui de granit negru şi se găiniţă, apoi în viteză, se agăţă de umărul lui Og şi strigă:

         - Zboară căluţule, până nu ne mănâncă dihania.

         La ţărm, în felucă erau discuţii.

         Fetiţa Mutneferet îl certă pe Og. Se uită urât la Pali iar pe inorog nici nu-l luă în seamă, până acesta nu-şi scoase tichia fermecată.

         - Ţi-a plăcut casa şoimului, Og, întrebă fetiţa?

         - Da. E cea mai frumoasă de până acum. Mai frumoasă decât a crocodilului, răspunse Og.

         - Dar nu mai frumoasă decât a scarabeului Khepri, scăpă fetiţa Mutneferet. Şi nici ca cea a berbecilor lui Amon.

         - Care este casa scarabeului, iubita mea, se interesă viclean Stürme?

         - O veţi vedea la timpul potrivit, răspunse aceasta.

         Iar tu, Og, ar trebui să ştii că noi, cei din Theba, avem o relaţie specială cu crocodilul îmblânzit, care ne poartă noroc şi pe care-l purtăm cu noi peste tot.

         Dintr-o dată parcă feluca nu mai înainta, iar fetiţa Mutneferet era mai reală şi mai puţin vaporoasă decât până acum.

         Piticul Kilwinning luă cuvântul în apărarea lui Og şi a prietenilor săi, totodată îl întrebă pe barcagiu dacă mai este mult până la Theba.

         - După ce trecem de casa peştelui Lato, pe care micul nostru prieten       l-a aranjat ceva mai devreme, adică de oraşul Esna, Nilul ne va duce la Medinet Habu, Luxor şi Karnak, adică la Theba, răspunse barcagiul.

         - Mamă, zise Stürme, trei oraşe-ntr-unul singur, adică un megalopolis, o metropolă. Păi, tatăl tău e tare, iubita mea, dacă e şef de metropolă.

         - Da, părinţii mei sunt minunaţi, răspunse aceasta. Og se gândi că probabil chiar acum Stürme îi salvase cu vorbăria lui de răzbunarea fetiţei Mutneferet, care ar fi putut să-i înece.

         Îşi scoase de sub pelerina-i magică bagheta din lemn de alun vrăjit şi zise:

         „Frunză verde de alun,

         La răchita înverzită,

         Colea-n mijloc de deşert,

         Vezi de adu-ne ce-i bun,

         Nu mă lăsa ca să pierd,

         Iar de stricăciune şi

         De supărare,

         Apără-mă, Doamne!

         Întinse mâna stângă cu degetul arătător în sus şi zâmbi.

         - Oamenii pizmaşi sau vreun balaur nu ne pot atinge, că suntem toţi o mână de fraţi. Nu-i aşa prieteni? La întrebarea lui Og, toţi strigară că sunt cei mai buni prieteni şi că sunt puternici.

         Feluca luneca pe Nil şi nimic nu-i opri la Esna.

         - În curând vei ajunge la Theba, spuse Og. Să te lăsăm în centru? Sau să ne inviţi la o masă mare şi îmbelşugată, la o baie şi-un spălat pe dinţi, că de-o zi şi-o noapte nu ne-am mai spălat pe dinţi?!

         Fetiţa Mutneferet se îngălbeni la faţă. Aerul cald care venea dinspre deşert îi şoptea ceva la ureche.

         - Ştiţi că oamenii de pe maluri nu sunt chiar egipteni? Ei sunt în majoritate arabi, câţiva sunt creştini copţi, puţini au mai rămas din vechiul neam egiptean.

         Og şi Stürme erau însă mai interesaţi de ce ascultă fetiţa Mutneferet şi o întrebară ce-i spune vântul.

         - Ascult cântecul Coloşilor lui Memnon, fiul lui Tihon şi al Aurorei. Se aude departe şi-mi spune că ne apropiem de Theba. El povesteşte despre minunăţiile oraşului meu şi despre glorioasa lui istorie, despre falnicul Nil şi despre puterea misterioasă şi fascinantă pe care copiii Nilului o au. Dar ştiţi, celor mari nici somnul de veci nu le-a fost tihnit. Ascunşi în măruntaiele pământului său, în măreţe piramide ei au fost jefuiţi, tulburaţi de hoţi, mutaţi în toate colţurile lumii, din Europa, până-n Orient şi Americi. Lumea este plină de trupurile neamului meu, iar fiecare mare capitală se făleşte cu câte un obelisc furat din sfântul pământ al Egiptului.

         - Ce este acela un obelisc, întreabă Pali?

         - Vă voi arăta în oraşul meu. Oraşul meu pe care Homer îl alintă în Iliada, numindu-l, pentru mărimea lui „Theba cea cu 100 de porţi”. Acolo vom găsi cele două părţi ale Thebei: Luxor şi Karnak, despărţite de marele Nil. La Luxor veţi putea citi „Poemul Pentarului”, despre faimoasele expediţii militare ale celui mai puternic faraon, Ramses al II-lea. Aici erau două obeliscuri, dar unul a fost luat şi dus la Paris acum aproape 200 de ani. Aici vedem şi statuia faraoanei Nefertari şi a fiicei lui Ramses, Merit-Amon. Pe aici au venit şi romanii şi arabii, mamelucii, turcii, francezii, englezii … nemţii. Dar Luxor înseamnă chiar castru roman tradus de arabi prin El Qousour. În fapt, aici era partea de sud a Thebei.

         Theba este celebru şi recunoscut în lumea întreabă ca unul dintre cele mai bogate şi cu oamenii cei mai frumoşi.

         La nord de Nil este locul unde eu mi-am petrecut cei mai frumoşi ani, pe aleele maiestuoase, străjuite de sfincşi cu capete de berbeci şi pădurea de coloane pe care sunt lăsaţi întru nemurire toţi cei din neamul meu. Vă voi duce în Sala de festivităţi a palatului, lângă obeliscul faraoanei Hatşepsout, apoi ne vom îmbăia în lacul sacru, care vă va da toată înţelepciunea lumii, iar când amurgul va lumina vechile ziduri, părinţii mei şi cu mine vă vom duce la Scarabeul sfânt şi gigant, care vă va da fiecăruia ceea ce-i veţi cere.

         Og tu vei putea să descifrezi toate mesajele străvechi, vei ştii toate formulele magice.

         Stürme va putea cuceri orice fată, piticul Kilwinning îşi va putea recupera toată averea risipită prin veacuri, inorogul va putea să-şi însutească puterile, iar Pingu şi Pali îşi vor pune ce dorinţă vor.

         Acolo, la nord de Karnak, format şi el din trei cetăţi.

         - Dar cum conduce tatăl tău toate oraşele şi pământurile din jurul Thebei, întreabă piticul Kilwinning.

         - Cu puterea cu care l-a învestit măritul Amenhotep al II-lea, faraonul nostru şi sprijinindu-se pe toţi oamenii din cetate.

         - Gata, am ajuns spuse barcagiul. La trei kilometri veţi găsi complexul Karnak. Călătoria vă va costa 400 de baunţi.

         Piticul Kilwinning plăti cu hârtiile pe care le avea din Cairo. Copiii îşi luară la revedere de la Mohamed, cu care se sărutară pe obraz şi îşi promiseră că îşi vor scrie.

         Dromi şi inorogul ponei se lăsară încălecaţi de Og şi piticul Kilwinning, de fetiţa Mutneferet şi Stürme .

         Og şi piticul Kilwinning se distrau împărţind cocoaşa lui Dromi, în timp ce Pali se aşeza ba pe umărul unuia, ba pe al altuia. Pingu se postase de gâtul lui Dromi şi părea el însuşi un papion uriaş aşezat invers. Stürme şi fetiţa Mutneferet îl călăreau cu graţie pe inorog, mergând pe şoseaua asfaltată. Trecură prin bazarul aglomerat din centru, apoi pe lângă nişte cotigi trase de măgari în care egiptenii cărau pui şi legume.

         - Cel mai bun bumbac din lume şi cele mai gustoase cereale se fac aici în câmpia Nilului, spuse fetiţa Mutneferet.

         - Voi şti să traduc incantaţiile secrete, se bucură Og! Ştii Kilwinning, vom fi acasă diseară, iar mama ne va găti cele mai gustoase prăjituri cu migdale.

         - Sau vei simţi bagheta de alun vrăjit pe spinare, îi răspunse Pali.

         Piticul se gândea la comorile lui răspândite prin lume.

         Intrară tăcuţi o dată cu lăsarea întunericului pe poarta imensă a oraşului. Trecură printre cele două şiruri de berbeci aliniaţi pe stânga şi pe dreapta. Leandri înfloriţi şi pini verzi dădeau un miros plăcut aerului. Ajunseră lângă colosala statuie a unui faraon înarmat cu un cuţit, apoi trecură repede în curtea etiopiană a palatului.

         Alţi numeroşi berbeci şi statui de faraoni îi priveau neîncrezător. Intrară în sala hipostilă, unde faraonii erau reprezentaţi aducând ofrande. Văzură obeliscurile înălţate maiestuos spre cerul violet, pe care nici un nor nu poposea. Acestea sunt antene de comunicat cu tărâmul celălalt, gândi Og.

Ajunseră la lacul sacru. Îşi scoaseră hainele şi pe puseră la umbra palmierilor din colţul drept, apoi coborâră scările vechi de cinci mii de ani. În apele albastre se oglindeau zidurile şi palmierii şi obeliscul lui Tutmosis I. Dintr-o dată se simţiră extraordinar de inspiraţi. Pingu se bălăcea, inorogul îşi spăla conştiincios cornul norocos, Og şi Stürme se bălăceau şi ei, Dromi îşi umfla cocoaşa cu mândrie şi-şi sugea buza de jos, Pali se răsfăţa. Piticul Kilwinning şi fetiţa Mutneferet rămaseră pe mal.

Ceilalţi chiuiau, se stropeau cu apă călduţă din lacul sacru. Og o întrebă pe fetiţa Mutneferet de ce nu face baie, despre pitic ştia că nu este prea dornic de aşa ceva. Fetiţa Mutneferet îi răspunse că va face baie după ce se va întâlni cu părinţii ei. Dintr-o dată, toţi simţiră că li se face foame. Se mai jucară vreo oră în apa caldă sub deja cunoscutul şi nemaipomenitul exerciţiu de lumină şi sunet, apoi ieşiră să se zvânte sub vântul cald din deşert.

Deodată se făcu frig. Copiii şi prietenii lor clănţăneau din dinţi. Pe umărul lui Og puse mâna un bărbat înalt care purta un fel de fustă şi o perucă deasă, numai inele. La gât avea un colan din patru rânduri de zale de aur sclipitor, iar pe braţe purta câte două brăţări late de platină, la brâu i se putea ghici prăselele de alabastru ale unui cuţit, iar în picioare nu purta nimic. Tot la gât, legat cu o cureluşă din piele de cămilă mai purta două medalioane de aur încrustate cu pietre preţioase.

- Bine aţi venit în oraşul meu!

- Tati, tati, strigă fetiţa Mutnefereet. Aceştia sunt prietenii mei şi m-au ajutat să ajung acasă de la platoul marilor piramide. Pielea îi era neagră ca abanosul.

Og luă cuvântul în numele grupului său:

- Vă mulţumim că ne-aţi primit şi v-am fi recunoscători dacă, după ce ne veţi hrăni, ne veţi ajuta să ajungem acasă. Venim de departe şi părinţii noştri cred că sunt îngrijoraţi.

Senefer, primarul Thebei, le ascultă povestea, aventurile cu şoimul Horus şi şerpii cobra, cu peştii lato şi crocodilul Sobek, apoi îi duse în sala de festivităţi.

Pe mesele întinse bucate nemaipomenite aşteptau musafirii. Îmbrăcate cu rochii lungi legate la mijloc cu câte un cordon, având părul lung şi negru legat cu câte o bentiţă albă cu dungi şerpuite albastre, doamne elegante miroseau a flori de lotus şi nuferi în stânga sălii. Un harpist alb, cu părul tuns la zero şi îmbrăcat doar cu pantaloni albi spunea o poveste în colţul din dreapta, iar două dansatoare, având acoperit doar mijlocul şi părul zăngăneau brăţările mari şi cerceii la fel de mari într-un dans frenetic.

Fetiţa Mutnefereet alergă spre locul unde se aflau doamnele, iar una dintre ele care purta la gât un colier minunat din aur şi pietre preţioase o strânse la pieptul ei.

- Trebuie să fie Senetnay, prinţesa etiopiană, căsătorită cu Senefer, primarul Thebei, spuse piticul Kilwinning.

Toţi mâncară pe săturate, apoi Og îi ceru fetiţei să facă ceva, să le dezvăluie vraja de a ajunge acasă. Fetiţa îi rugă să se spele pe mâini apoi, pe o uşă secretă îi duse la statuia colosală a scarabeului magic.

Erau însoţiţi de toată curtea lui Senefer, iar vrăjitorul care purta o mască sub forma unei păsări ibis, ţinea în mână o pană de lebădă prinsă       într-o tijă subţire de papirus, le spuse că semnele sacre se învaţă doar cu sacrificii şi în timp, nu le poate deconspira atunci. Og era disperat, iar Stürme se agita de acolo până acolo.

- Cuvintele zeilor vin de la zeul Thot prin Osiris cel mărit, iar fiecare dintre acestea au puteri magice. De veţi reuşi să desluşiţi un singur cuvânt vă veţi întoarce acasă.

- Ştiu că sunt şapte sute de semne care indică fiecare un sunet sau un obiect, spuse Og. Mi-a zis asta prietenul meu Mohamed, iar tu vrăjitorul porţi masca zeului Thot, cel care dezleagă mesajele şi poartă veştile.      Ajută-mă să dezleg trei simboluri!

Fetiţa îi puse să se învârtă de trei ori în jurul scarabeului magic de la apus către răsărit şi să-şi pună fiecare câte o dorinţă. Og a recunoscut crucea numită „Ankh” ca simbolizând milionul de ani ce va să vină cu pace, fericire şi linişte.

Vrăjitorul i-a rugat să meargă acum spre lacul sacru şi să bea câte o gură de apă din fântâna uitării, dar ei doar s-au prefăcut că înghit apa.

Atunci Og a aflat că dacă spunea descântecul de la coadă spre început puteau ajunge acasă.

În timp ce încercau să aşeze descântecul în ordine inversă, Senefer, Senetnay şi fetiţa Mutnefereet îşi luară rămas bun de la ei, apoi băură câte o gură de apă. Pe loc se transformară într-un grup statuar din granit. Doar atât mai putură să facă, să se ţină de mijloc cei doi părinţi, iar pe fetiţa cârnă să o aşeze protector între ei.

Piticul Kilwinning scoase sabia lui de fier ascuţit în atelierele nibelungilor, iar inorogul îşi puse tichia magică.

Og scoase de sub pelerina lui de vrăjitor amator bagheta din lemn de alun fermecat şi spuse:

         „ Corri, corii: io gridava!

         Porri i agli gli mangionno mi,

         Porri i poli i beccomo mi,

         Sorci i orci gli succionno mi,

         Malia, malia!”

Cât ai zice barcă solară toţi se treziră în sufrageria lui Og. Bucuria lor era atât de mare şi emoţiile atât de puternice că nu-l mai slăbeau pe Og, care, cu degetul arătător de la mâna stângă ridicat în sus clamă:

- Labirintul din bibliotecă trebuie să-l descâlcim, cu cărţile bune mai tari o să fim!

Stürme era nefericit că prietena lui devenise o bucată de piatră. Piticul Kilwinning îşi descoperi toate bogăţiile neatinse. Pali se repezi în oglindă să vadă cât de frumos este şi începu să se certe singur. Pingu făcea pe Hopa – Mitică, rostogolindu-se prin casă. Inorogul ponei îşi luă la revedere şi-i rugă să nu-l uite la următoarea aventură.

- Ştii ceva Stürme, cred că pe prietena ta o poţi găsi la Muzeul de Egiptologie, spuse piticul Kilwinning.

Când îţi va fi dor de ea, poţi să dai o fugă până acolo!

Înger stelar

Noi, Ionel Muscalu, am cunoscut din prea plin Fericirea,
Noi am avut mereu soare,
chiar dacă l-am scos dintre cețuri de închisoare ;
Dar până când, înger magnific,
până când ieroglific,
Gândul acesta, înger obosit și prolific?

Ne-am rugat stând în stranele bisericilor,
Prin blocurile de la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a crezut niciodată,
Nimeni, nimeni…în vreun an,
Cu fiecare cuvânt al îngerului lui Ioan
Și rana mâinilor caută ideea aruncată.

Marii jucători ne-au închis în casa pariurilor lor
Râmânând pe veci sclavi ai negurilor alegerilor lor;
Pe frunțile noastre înalte au scris:
„Minunați, cinstiți, sănătoși. Aleșii mici ai noroadelor.
Melița e casa lor. Lăsați-i să fiarbă iarba fiarelor.”

Noi sigur în caldele înserări nu vom îngerii
Și macaralele nu ne vor mai ridica la cer.
Dar lasă, Ionel Muscalu, nu te mulțumi !
Fiindcă în fiecare zi
Vei lupta pentru pâine,
Și pentru a schimba izma pe ochelarii vederii!
Căci Îngerul tău e obosit de atâta holbare!

Parafrazare a Înger vagabond… a lui Dimitrie Stelaru

Așadar, despre Eminescu ... de Ionel Muscalu

Salut sălașul unde aspru ger o fi fost când s-a născut,
era pe când cu geru'n suflet deveneai prea bine cunoscut,
căci de Gerar se cunoștea tăria, iar mintea ți se limpezea,
de lebede și nuferi galbeni sau albaștri, nici că se pomenea,
iar zălogitele păduri, nevrăjmășești în vremea aceea,
chemă un căminar cucernic și pe Raluca sa, femeia,
el, Gheorghe, ca și sfânt războinic, atâți copii te-ai fi jurat,
că poate să țină în Lume un chemat, vreun fiu de Împărat,
căci nu era nici proletar, nici vreun sărac, ci căminar amurgit
să lase din privirea formalistă spre glasul cunoștinței adâncit
acei bărbați ce bine, dar nu lesne s-au clădit.

Salut zăpezile caline, ce dorurile i-au dospit,
punând atâta alb în pâine, că înger sigur l-a ursit,
așa că firea lui sprințară, de actor și bun poet, de neam,
eu voi tot spune lumii întregi, îl și iubesc, îl și declam!
Voind și pace și iubire, când trecător, când fără soț,
el legământ avea cu tine, român de astăzi și de toți,
căci urâciunea pustiirii prin jertfă tremurat a dus,
iubind o sfântă națiune, iubind tăcut și pe Iisus,
jertfindu-se , popor nebun, o lume ca să biruiască,
luptându-se cu cefe late, cu bulbucații ochi de broască,
sfidând o limbă de hotar, el s-a trecut în calendar.

Salut pe vestitorii săi, ca ghiocei necunoscuți, umbriți
de zburdalincul vers ce a leșie pare spus, răniți
de alb, ca de minciună, sfărmați de izvoare adânci,
să fie prefăcuți în huma sălciilor din biruitele porunci,
căci umerii săi nu se plecară sub a firelor normale legi,
lăsând în urmă sfântă iubire, de cauți să le înțelegi,
era atâta prăbușire și mântuire și balsam și crini frumoși
și cu osebire pentru o țară glorioasă, stâncă în vecie,
Doamne fă să fie bucurie, suflet românesc, vis de vitejie
oricând mândrie pe al său singur dor, lăsat de pe Giurgiu
la mal pribegie, căci la Dunăre nu a fost simplu iaurgiu...
ci, cum spune Talianu, suflet, argint viu.
Salut prin cetate pe cei ce mai cred în jertfa supremă
în suflet de aed, chiar în pribegie, chiar în anatemă,
pentru o închinare înaintea Sa, Patriei română,
Limba românească, spiritului liber și nu cel de turmă,
fiindcă timpul crește chiar în urma mea, dar în fața lui,
zâmbind la Luceferi, nicidecând a sa sau chiar regelui,
fiindcă inspirația nu se dă oricui, nici măcar cinstea și lauda sa,
nu se dau oricui, vindecând lumea.
Iar pe unii rana și belșugu' ades, îi vindecă rana celui neînțeles,
lăsând praf pe zodii, Eminescu umblă fără treabă în Peleșul-abces,
rai sau iad zdrobește, cerne lumea bună și ne împlinește!

Oamenii de praf şi zânele din ierbar

Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 32 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.

Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.

Odată-n viață

Odată-n viață nu trebuie să vorbești,
Nu trebuie să te ții de mână,
Nu trebuie să săruți,
Iubești,
Privind.

Memoria unei seri cu ploaie

Cândva în vreme de ploaie, întuneric de ploaie,
Când stelele-n cer se ascund ca și ochii tăi în odaie,
Când din deal se aude un zvon de bătrână acioaie,
Dispersat prin barba ploii sură de capuchehaie,
Aducând peste veac un vânt rebel la țurloaie,
Ce venise din Stambul pe o mare dănănaie
Acum vreo trei seculi la tine, o mare boieroaie,
Ce fugeai spre Ardeal cu careta prin ploaie,
Ca să scapi în surghiun, vânduseși cintoaie,
O mie de miei și ciopor de grijite bălaie,
Doar câinii păstrându-i pentru orce bătaie
În crucea nopții sau sub a lunii feerică pălălaie,
Alergând prin întunericul dintre noroaie
În pantofi de maghiran, ca o primăvară ciocoaie,
Plecată cu aur să se facă grofoaie vulturoaie,
Căci țara o lăsase plângând văduvoaie,
Deșteaptă de pântecul dorinței zmeoaie,
Profund neîmplinită, profund vulturoaie,
Ce lacrimi, ce plâns, ce primăvară, ce ploaie!
Răsăritul în vestite păduri, scăpând de apăraie,
În hanul din codru cu craiul fără o lăscaie,
Amintire de zmei, memorie de scântei viforoaie,
Spunând că nu vrei să apui în fund de hobaie,
Ci pe tronul smintitului, ce umerii îndoaie,
Divină și gleznă și parfum în odaie,
Cruciadă începeai cu cuțite pe capuchehaie,
Pe el nu-l suna nicio acioaie,
Sub ploaie cădea, zdrobit la țurloaie,
Ce pălălaie, ce bătaie, ce dănănaie,
Alerga bărbosul în crucea nopții prin noroaie,
Cădea ca un copil, îndoit de la ploaie,
Plăvai vânturat în fund de hobaie,
Plângea un sfârșit, fără nicio lăscaie,
Iar tu erai lacrima răzbunată prin ploaie!

2016 spre 2020

"Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic,...

Un mesaj de sfarsit de interviu genial?
Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic, glumesc! Am pentru giurgiuveni doar gânduri bune și îi rog să fie cum sunt ei pentru ei, mai atenți la ce cumpără, să fie deștepți în continuare, că pentru asta nu trebuie trecută nicio lege prin Parlament și să știe că ce aleg, aia au! Să nu se mai supere după aceea!
Daca ti-as cere sa spui ceva despre tine, chestii de esenta, cum te-ai descrie?
Habar nu am să mă descriu și n-am niciun dușman la îndemână, fiindcă, de obicei, el spune adevărul despre mine. Cred că sunt un om simplu, care iubește ideile și idealurile greu de exprimat și greu de realizat.Când mă întreabă cineva despre mine, îl rog să-i întrebe pe cei care au lucrat cu mine, sunt câteva mii de oameni…
Ce îi trebuie unui oraş ca să fie prosper?
Investiţii, cinste şi  legi (hotărâri de consiliu local) bune! În felul ăsta, o dată cu plus de valoare pe care o aduce o economie sănătoasă, taxele pe care oamenii le plătesc devin parte dintr-un mecanism administrativ, economic și social a cărui transparentă şi funcţionare pot susţine absolut toate clase sociale.

/

Posted by Ionel Muscalu on 2 Martie 2016

Meşteşuguri

Ei săpau în mine ca în mine,

Cătând să scoată diamante şi rubine,

Eu ochi le-am spus de Homer că le dau,

Ei nu înţelegeau, dar eu vorbeam pe şleau,

Ei tot săpau, rupând, eviscerând,

Sădind în ei lucirea de mormânt,

Eu le udam o sete doar de viaţă,

Ei inundau cu foame a lor speranţă,

Ei tot ofrande ar fi cules din oase,

Eu le dădeam doar primăveri ploioase,

Ei râcâiau cu dalta şi toporul,

Eu le dădeam din tâmplă semitonul,

Ei mă trădau, hulubi smulgând din vise,

Eu , omul viu, le râuream narcise,

Ei muşcau  ce îi făcuse, mâna şi ţărâna,

Eu mă rugam ca să-şi închine urma,

Ei triumfau cu pielea mea pe-un ciot,

Eu eram liber timpul să-l socot

Şi minele le închideam în mine,

Adio pietre tari, adio cine!

Atunci el drumul  crinilor  dădea,

Ca să îi sufoce cu propria  vopsea.

În loc de evidenţă...

Nimeni nu mă poate convinge că nu sunt făt frumos

Am jucat comedia asta de 134 de ori în copilărie şi

De câte ori nu eram făt frumos , îi băteam de le suna apa în cap,

Că nu există zmeu mai nesătul ca mine,

Aşa că la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile

Construcţiei socialismului în staţia de autobuz

Doar eu şi copiii aceia ştim,

Doar că unii au murit,

Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi

De ruşine că au îmbătrânit,

Doar eu mai strig şi acum cu plăcere

Bau, nea Mărine!, ştiind că urmează o oală cu lături

De 9 spitale schizobalcanice

Aşa cum era la bloc scara mea,

De la Ianche profesorul la Ana, nevasta lui Fane Căpitanu

Şi de la cornuleţele cu gem la negresele de aprozar,

Nici dracul nu ştia locaţia de ascuns puiul de urs,

Doar liniştea dinaintea bătăilor generale

Şi a izvoarelor de drept, din care izvorau toţi graşii pe scară

Luaţi cu maşinile Aro ale Miliţiei, pe care tot Nea fane le conducea,

Repriza a treia s-a terminat, eliberaţi ringul!

R-aţi ai dracului de neterminaţi,

Nici mamele voastre nu ştiu că tavanul nu e capac de sicriu,

Atunci de ce stau cu ochii beliţi la tavan,

de parcă ar aştepta să cadă de acolo Tarzan, Cekician?

Ia zii, domn profesor, cântă uşor, nu ca un aspirator,

Ai, bre, ce dracului, parcă faci înadins,

Uite aşa se zice: Raduuu mamii, Radule!

Ăia de la unu s-au culcat la două, dar au cântat până au sforăit,

Dinu râdea cu şapca aia pe cap de scrisese miliţian cu carioca pe ea,

Milţian, cum ştiusem noi, doar nea Puiu citea,

El mai bea şi cafea, nu nechezol, ci de aia de-o râşnea,

Iar când îi plăcea, dădea pe tablouri măcar de 100 de ori un pol,

Bă, eu am fost grec, negustor, nu sărac, dar în ţara asta e tot un drac!

Du-te, dar unde să se ducă săracul, în mahalaua noastră verticală,

Unde te îmbolnăveşti de prostie, mahmureală şi boală,

Unde golăneala era totală, femeile luau mardeală, iar bărbaţii lor beţi

Le tăvăleau de striga cartierul, ajungeţi, bă, că vă prinde miliţioneru!

Aşa că pe mine să mă scuzaţi, dare eu cunosc toate popoarele migratoare

De la goţi, la huni, la celţi, avari, slavi, bulgari, pecenegi, cumani,tătari,

Până la ăia de ne furau banii de Bib-bib şi Tipi Top, de stăteam ţuţurug

Şi luam repede foc, mai ceva decât scuturat până la glezne, la brâu sau la gît,

Ziarist , te face, nenicu! Uite în colţ o să vinzi ziare!

Bere la găleată, că nu are ordinaru ăla halbă,

S-o aduci întreagă, să nu curgă prin nămoale,

Ai grijă, faţă, să nu ţi-o iei la gioale!

Ai, mă, nu te mai duce la şcoală, e loc pe şantier, nu să dai în vreo boală!

Eteee! Mă, la ăsta , scrie poezii, de parcă i-ar sfârâii ochii!

Nu vezi  că nu bea cerneala, îşi face cu tocul argăseala!

Lasă-l, nu vezi cum te întoarce din ochi,

Dă cu cuvântul ca cu cuţitul, să taie la vorbe buricul,

Ai, mă, 6-6, poartă-n casă, vezi că diseară avem şedinţă despre terasă,

Că iar au luat-o ăia care au luat şi uscătorul, s-a făcut stăpâni pe tot,

Trebuie să luăm măsuri, să le tragem la bot!

Dă-i să zacă! Două piramidoane , să tacă!

O să vină Apocalipsa!

N-o să vină, părinte, că a mai fost aici şi nu i-a plăcut!

Se duce la ăia de au avut, nu la ăştia fără nimic,

Cu adidaşi de porc şi mingi de beşic,

Cu takimury luate fără gât de la coadă la alimentara,

Unde iar se împingea pensionarul cu pensionara,

Nu la ăştia de au curent când deschide geamul şi uşa,

Ci la ăia de le sorteşte Kenedi un glonţ cât căpuşa.

I-auzi sindrofie, vine sora moarte cu coasa să muncim,

Păi noi lucrăm în acord global,

Facem cincinalul în fiecare an,

La stuf, la cărbuni, la canal.

Mândrule, nu-ţi mai arăta dantura,

Că unde –ţi stau picioarele, ţi-o sta învăţătura,

Tu-i neamu nevoii! Trăiască naţia! Sus cu ea!

Sara pe deal şi Avraam în al lui sân

Vor să scoată din tine, păgân,

Om! Cârtiţe de popi, ce turnau fără încruntare

La stăpânire după procedura ginecolocicălitoare,

Pe zvonuri, situaţii şi pe preluare de la oricine şi orice,

Doar să-i satisfacă curiozitatea bestiei de securitate,

Aseară l-au luat pe tata să-l întrebe despre Hesse,

Dar el, ţăran, nu ştia decât prinţi şi prinţese.

Aha, te-ai dat cu hohenzolern singmarigernii,

Las că-ţi strivim noi trânjii şi sternii Lenii!

Ce ai împietrit , mă, ca soţia lui Loth!

O să dai pe guşă şi ce-ai supt, tot!

Scrisori, separatori, agitatori, separaţie,

Spunem şi noi bancuri, să vezi distracţie!

Cum, mă, a căzut dictatorul?!

Bravo, trăiască poporul!

Du-te, mă, acasă, du-te la copii şi uită tot,

Hai lasă că nu se consemnează orice netot,

Iar noi avem treabă, tovarăşe de drum,

Dacă vrei să mergi să investim în blugi la Stambul,

Cum mă, nu vrei ca să pleci?! Du-te cât îţi mai dăm drumu,

Să nu se răsucească situaţia şi să dispăreţi până la unu!

Nu te mai văicări, nici nu te mai spovedi, lasă că o să ai tu timp,

Noi nu-ţi dăm nici răbdare, nici nimb.

Mamă, a venit tata, l-a adus Regina Nopţii şi gata!

Jos teroriştii! Trag ăia ca nebunii cu kalashnikoavele în turn,

În turlă, în tot ce e înalt, au vertijul libertăţii la scalp.

Vive la France! Trăiască franţujii, că bagă prin vamăburghejii,

Llegionarii,Medicins sans frontieres, antenele şi autocare de firmă,

Lăsa-i Luceafărului huilei posibilitatea  să sădească flori,

Daţi cu bărboşii, cu studentele şi cu studentele deh, putori,

Da-ţi un sentiment de curăţenie universală,

Incendiaţi Biblioteca Naţională!

Săraca ţară, în care nu citesc nici jumătate cărţi,

Daţi-le să citească Can Can, bagaboanta mov şi curva sătească,

Ce atâta carte, toţi proştii sunt stăpâni peste tot,

Pe ăştia proşti nu poţi să-i prosteşti deloc!

Aşa că, să nu-i puneţi să citească poezie ioc!

Că pe urmă zic că nu înţeleg, dau din barbă a bleg

Şi te fac şi de râs pe unde  se duc, pe unde merg,

Că ei n-au înţeles şi se scarpină la fes,

Aşa că, să facem la hârtie economie,

Dăm poezie doar pe datorie!   

Iar în poveste, eu rămân fătul ce poartă ecvestre

Poziţii prin ţara fără bătrâneţe,

De unde sorţii îi dau aleasă bineţe!

Să ne răsfeţe!

Umbra şi oglinda-Poem la ziua mea

Ajungi la patruzeci şi unu
de ani
Şi , în loc să te întrebi ce ai adunat,
Tu te întrebi ce arhitectură o fi avut grădina Paradisului,
Pe unde s-o fi cultivat leuşteanul
Şi dacă era o livadă sau o grădină englezească,
Dacă era îmbrăţişată de râuri
Şi dacă avea cascade,
Dacă Cerul se oglindea în vreun lac
Şi dacă în lacul acela Adam
Îl vedea pe Dumnezeu,
De câte ori făcuseră baie adam cu Eva
Înainte de a se vedea,
De a trece de copilăria ochiului
Şi de a se maturiza în adolescenţa rebelă,
Căci nesfârşitul apus răsărise deja
În mintea lor de la prima rază înmugurită,
Câtă remuşcare o fi fost în contemplaţie,
Nu în geniu, ci în înfrigurata şi fierbintea lipsă de imaginaţie,
Adam trăitorul cel fără de imbolduri, virtute a prudenţei,
Lipsit de dragoste, deci neeeroic,
Căci ce inspiraţie poţi să ai într-o inimă oarbă?
Fără o bunică, fără o mamă,
Fără un frate Cain, fără un frate Iosif,
El, cel dintâi sinistrat în tagma hotărârii,
Gâdilându-şi simțurile cu apropierea îngerilor,
Cu neștiința morții, fără stereotipuri,
El însuși luminat de asemănarea aproape perfectă cu Dumnezeu,
Având ca soaţă primul parvenit al lumii, un poet practic
cu ajutorul coastei lui, al hazardului şi al netulburării ei,
Eva cea vocativă şi netemătoare de şarpe,
Puternică, fiindcă şi atunci pentru ea nu conta decât maternitatea sa,
Egală în creaţie umană, relaxată, conştiincioasă, silită de împrejurări,
aruncând vina pe ele, neînsemnând seninul, ci dinamica.
Cum or fi păşit ei unul spre altul sub bucuria marelui necaz
Pe sub o boltă de orhidee, de viţă de vie, de flori de portocal sau leandru,
Ea gata să se sacrifice, el gata să se abandoneze,
Anexând , egoist, vina tuturor urmaşilor,
Cu incredibila încercare de a dispera după infinita ei candoare,
Decât după desăvârşitul infinit al Fiinţei,
Căci ea îi spunea că el va crea unul asemenea lui,
Încât mânia Lui picta stânci, vulcani, dezamăgiri şi aride peisaje,
Pe care ea le adapta singurătăţii lui,
Ea, cel mai bun interpret al neantului,
Punând ordine în agresiva lume animală doar cu braţul lui,
Prin naşterea unor prunci ai frământării şi îndepărtării,
Umbră şi oglindă însoţitoare în soarele pârjolitor din lumea mare.

Si parca-ți vad seninul trup,
Pierzându-se în marea învolburată,
Uitând de viată, de flori ce se rup,
Trecând sub apa lumii sărutată,
Ca un delfin ce-mi strigă ademeniri,
Eu, vasul calp, lăsat în mal de-un val,
Ma uit în zare să te aud prin firi,
Ce de zefir nisip, castel, liman,
În trupul tău, clepsidră muritoare,
Își află fiorul lumii primordiale...