marți, ianuarie 25, 2011

Ce am vazut ieri, mi-a amintit de decembrie 1989. Asa ca reiau o poveste despre amintiri, numere şi…libertate


Printre cărămizile gata umplute cu sârmă din care urma a ţâşni căldura, aştepta cratiţa cu ulei să prăjească ultimii cartofi… Dar nu era ora de curent electric, venea peste o oră. 
Butelia cu numărul 136 era în aşteptare cu ăl bătrân lângă zidul şcolii 10, de dis-de dimineaţă. Acum era seara.
Mama, a 32-a, tocmai leşinase bătându-se cu alte sute de mame şi taţi pe trei pungi de gâturi şi gheare de pui, poreclite japonez Taki-muri. Cele două calorifere înfricoşau cu gerul pe care-l transmiteau, iar cele unsprezece piei de miel argăsite adunate într-un cojoc erau binecuvântate. 
Când s-a întors, târziu, de la alimentara cu ghearele şi gâtlejurile, tocmai se stingeau cele patru lumânări şi se aprindea curentul electric. Economia zilnică strângea banii pentru viitorul copiilor ei. Cu banii strânşi se construiau apartamente şi locuri de muncă, unde să stea copiii şi să muncească toată lumea. 
- Daţi, bă, doar câte două, să ajungă la toată lumea! 
Pensionarul care strigase era în asentimentul pensionarilor de lângă el, dar şi al tinerilor din spatele lui, chiar, dacă era rumoare că tot moşii se bagă în faţă, că ei au mai mult timp.
La radio se vorbea despre lucruri stranii. Ăla bătrânu’ zicea de unii că îl înjură pe Ceauşescu.
Pe urmă, el a văzut că oamenii cam forfoteau şi i-a înjurat pe miliţieni. Mai fusese luat la Securitate că ar fi aruncat o sută patru manifeste în staţia de autobuz cu „Murim de frig şi foame!”.
Habar nu avea de politică. Nu a făcut în viaţa lui politică şi îi e scârbă de politică şi politicieni: ‘’Îmi e silă, mă, de mincinoşi şi mâncători de …, fără nici un merit, fără carte, fără principii!”
Pe urmă a venit armata. Trăgeau peste tot, mai ales spre turn şi poştă.
Noi jucam fotbal în capătul blocului, lângă bătătorul de covoare. Rafala mitralierei suna straniu, nu de speriat, ca boabele de porumb aruncate pe o tablă. Un tab s-a postat în grădină, chiar lângă piersicul ăla nenorocit care făcea nişte eczeme de fruct - 2-3 pe an-, sub geam.
Eram fericiţi. Ne-am legat brasarde tricolore şi urlam prin oraş. Am fost în Vamă când au venit ajutoarele. Am aflat peste douazeci de ani ca in autobuzele inscriptionate Médecins Sans Frontières, erau si legionarii din Legiunea straina are trebuiau sa asigure paza ambasadei si comunicatiile cu Franta. Noi stateam in strada si stigam:
- Vive la France !
Am strigat alături de toţi cei care erau acolo, deşi de unii îmi era frică atunci când îi priveam mai atent.
Am fost pe Şoseaua Bucureşti, unde azi e Parcul Mihai Viteazu şi unde atunci, în amiaza mare, se trăgea în blocuri după zvonuri. O femeie ieşise în furou la balcon şi ăia să o omoare, pentru că ar fi ascuns terorişti.
– Uite-l, bă! Şuieratul gloanţelor mă făcea curios. Erau şi alţi colegi de-ai mei pe stradă. La un moment dat nişte vecini de-ai mei, vreo doisprezece, au făcut un post la colţul străzii să filtreze teroriştii. Toţi zbierau să trăiască revoluţia. A doua zi a venit o dubă de muncitori să ducă oamenii la Bucureşti din faţa Casei Cărţii. Eram pe scara din spate a furgonului când o mână hotărâtă m-a înhăţat şi m-a zvârlit jos.
Apoi un şut în fund m-a trimis la pământ. Era cald, nu a nins de cinci zile, deşi era decembrie.
- Uită, bă, de revoluţie şi du-te-n …casa mă-tii ! Nu te-am crescut, să te omoare ăştia la cinşpe ani !
Cu lumina stinsă, ca să nu ne nimerească gloanţele pe fereastra lângă care 2-3 eczeme ale unui piersic retardat mucegăiau peste un tab, ne-am adunat toţi patru în hol, ca să dormim în noaptea aia în care sfârâiau în aer gloanţe...
Trecuseră trei zile de libertate!

Ionel Muscalu

P.S. Vă urez la mulţi ani de ziua care va deveni naţională de la anul, tot ce ar fi însemnând pentru voi, acest moment! Pentru mine înseamnă şi România Mare şi o onoare, aceea de a trăi după strămoşii noştri, care nu ar fi pregetat să lupte pentru un ideal. Al meu este acela de a trăi într-o ţară liberă, in care sa fiu sigur  ca fiului meu  nu ii este frica sa mearga pe strazile care devin din ce in ce mai stapanite de violenta, tot asa cum viata economica este controlata de mafie, in timp ce Romania devine a 12-a tara aflata in topul riscului de foamete in lume si pe primul loc in Europa!

5 comentarii:

Karla spunea...

Excelent textul-suvenir al primelor zile de libertate:)
o lectura incarcata de imagine, o marturie pretioasa...
Merci:)

Liliana Lucki spunea...

Sorprendida por el contenido variado del blog.

Gran nivel !!!

Saludo desde Argentina, Liliana

https://incertitudini2008.blogspot.com spunea...

Sensibil, și adevărat( ”și „ este adversativ) eseu al unei trăiri cu tot sufletul!
Cu toată ființa!
Să spun felicitări?
Voi spune La mulți ani!!

Erys spunea...

e multa traire in evocarea ta, amintiri ce nu trebuie uitate!...cat despre zilele tarii, urarea mea...iertare, urari ar fi multe, frumoase si din suflet, dar ar insemna sa fiu ipocrita pentru ca stiu ca nu vor deveni realitate niciodata in aceasta viata...totusi, urarea mea stangace si umila este sa ne DORIM sa incercam a fi altfel!
Tot binele!

Unknown spunea...

Da, amintiri din copilaria revolutionara a unui revolutionar care nu si-a ispravit revolutiile! Multumesc pentru aprecieri!

EDRAH_Giurgiu PHASE I