Când tu deschizi fereastra,
În mine curg zăpezi,
Albastre, înverşunate,
Ca apele repezi.
Dragă femeie, în ierni patriarhale,
Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,
De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,
Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.
Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,
Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,
Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,
Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.
Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,
Lumina strălucească pe faţa ta, de tremur,
Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,
Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!
aicea pricini, când tu deschizi fereastra,
De aceea încă odată, cu cerul te conjur,
Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,
Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur!
