Comoara de la marginea curcubeului

Tu mergi pe vârfuri pe marginea sufletului meu,

Mă laşi să văd îngeri la margine de curcubeu,

Te temi de propria-mi singurătate, ca de tăcerile tale,

Aici sunt limpezi repere şi sfere neafectate de zale.

Pe străzi atât de aspre cu pietre din cetate,

Călcăm cum se cuvine, adesea rupţi în coate,

Ne uităm demni la soare, ne dăm în căluşei,

Sperând să reînviem din vise iar scântei.

Atât de stearpă-i viaţa, nu-ţi dă decât o şansă,

Când trenul acesta pleacă, te urcă sau visează,

Dar dacă ţii la vis, fă-l chiar şi pe picioare,

Măcar atât să simţi, că nu e o  întâmplare.

Te luptă cu destinul, alege-ţi propriul drum,

Să mergi prin întuneric, prin ceaţă sau prin fum,

Prin soare sau la umbră, dar fă ceea ce vrei,

Aşa cum steaua îşi croieşte alinierea ei.

Să crezi mereu în tine, să crezi în steaua ta,

Să îţi forţezi destinul, cadouri nu accepta,

Fiindcă ţi se va cere chiar mâine însutit

Şi nimeni nu te iartă în viaţă de-ai greşit!

Dar nu uita de cer, de lebede, de stele,

Cu sufletul tău bun priveşte-le pe ele,

Iar de va ninge iar cu sfârcuri de zăpadă,

E toamnă, nu e iarnă, e ploaie, nu paradă.

Priveşte-mă în suflet, când calci aşa desculţă,

E strada rătăcirii, cu rouă, vin,  sămânţă,

Vei vedea catedrale, palate de cristal,

Fântâni de alabastru cu ape de cleştar.

Dar nu le lua în seamă, nici nu dansa prin cer,

Nu te întrece cu vântul, cu serile  ce pier,

Căci fiecare are dobânda lui de timp,

Iar timpul nu ne iartă şi clipele nu mint!

Aşa că îţi dau voie să înoţi în al meu suflet,

Ca să te speli cu stele şi florile de nuferi,

Căci ziua mea de ieri şi vorba ta de apoi,

Ne duc pe drumul nostru mereu pe amândoi.