Licuricii

Străluce licuriciul tot privind la lună,
Cu ura din poveste că i s-a luat nevasta,
Ce a făcut-o calea o stea spre semilună,
Adăugând la plânsu-i din nopţi acum năpasta.

El şi-a pierdut soţia plecată înspre lună,
Ducându-se spre astrul ce-n ceruri strălucea,
Cu gândul la copilu-i şi la o viaţă bună,
Lăsând în urmă totul şi-un sfert din viaţa sa.

Plânge toată ziua, dar noaptea străluceşte,
Mai respirând odată un veac de aer dus,
Spre limita răbdării, acum cerul  priveşte,
Ca să regăsească o cale pentru ajuns.

Domnul Lună ţine în palatul lui de jad,
Harem întreg şi tandru din stelele mai mici,
Iar când în nopţi de patimi pe pământ mai cad,
Cohorte întregi aleargă. Sunt mii de licurici.

Acum, deodată, timpul îndeplineşte vise,
Dar licuricii nu-s pe aproape, undeva,
Ca să îşi recupereze din lumile interzise
Soţiile furate demult de Luna Sa.