Raspuns de toamna

O, toamna ce poetizează-n frunze , 
în vălătuci de nori dibaci,
ne pune inimile la încercare
şi ne răstoarnă-n suflet cozonaci, 
atât de bruni, atât de plini de daruri,
Stafide mari din struguri aurii,
Le simt lipindu-se de cerul gurii
Şi simt prin ele duhul unor vii,
Apoi coboară în nas cu frunze moarte
Şi-n ochi cu pere mari de aur spus,
Pe care numai cel ce ştie carte,
Să-l poarte-n suflet este predispus.
Mă doare toamna asta cotidiană,
Fiindcă o simt şi la poporul meu,
Lăsat în suferinţa lui să geamă,
Cu ochii tot plângând la Dumnezeu.
Popor sortit să-şi veşnicească toamna,
Mereu bogat în roade, dar sărac în vis,
În loc de bucurie, el trăieşte drama,
Aceluia ce un destin i-a fost prezis.
Cu toate acestea cred în primăvară,
În verdele ce-şi rupe propriul drum,
Printre gunoaiele lăsate peste iarnă
Tot de cei care nu au timp acum.
Şi e frumoasă toamna în amalgame,
Lăsându-şi trena să fluture pe alei,
De mă gândesc la iarnă şi la poame,
Aştept să vină primăvara-n urma ei.