Şi atunci când România îşi bate joc
De oameni, de lumină şi noroc,
Atunci când macii-s maziliţi pe şanţ
Induc în lava nemuririi făr-un sfanţ,
Eu sângerez cu macii prin ctitorii,
Cînd cântec, inimi, frunţi , prigorii
Rămân să dea durerii vieţii cald
Aceeaşi flacară de rubin şi smaragd!
Eu ştiu că îi iubesc, că sunt din sânge!
Dar dacă primăvara sânge ninge,
Smaraldul vieţii îţi dă încă odată
Iubirea caldă şi iubirea toată!
Culcă-te, tu, pe-o funie de ramuri ca de maci
Cu Lethea peticelor, colţi de zări şi raci,
Femei prea albe să-ţi şoptească roşii
O umbră şerpuită prefăcând jindoşii,
Dar mai încolo dacă-ţi smulg flăcăi şi ilene,
Fă, Românie, nu ne face semne!
Rămâi cu proştii tăi şi cu blesteme,
Că nici prea proşti nu suntem, să ne fie lene!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu