Poiana Narciselor

Sunt albe, pure, rochii de mirese,
Zâmbind luminii, flori de împărătese,
Chiar sunt firave luate  câte una,
Însă-n poiană ai uitat minciuna.

Zâmbeşti şi viaţa îţi pare că zâmbeşte,
Te porţi firesc, deşi o toamnă creşte
În lujerul plăpând şi verde pur,
Ca ireal panaş ce te-nconjur.

Cu ochii mari la marmura asta albă,
Mă tot gândesc statui să îţi fac salbă,
Dar nu de flori, căci de le rupi, mor,
Ci din gândul ăla pur, nestrigător.

Pisanie de raze, secunde, fulgi de nea,
Polen purtat prin zori de aripa cea grea,
Trudită, ca şi viaţa, dar stâncă zărzărie
Din marea vieţii moartă, pe toţi ca să ne-nvie.