Mi-e dor...

Si îmi este dor de o ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră,
Limpede vioară lacră, ci doar în câmpul uscat, unde totul e culcat, fleșcăit, la pământ, uscat în pala de vânt,
Cochilii uscate ale unor melci, părăsite în grabă de cei mai betegi, negru este câmpul, albă e sămânța pe pământ,
Nici nu pot să sper, sfârtecat cuvânt, arde în miriște, negru bâjbâit, răsuflă fierbinte, fermecat și dureros ,
Oile pasc lavă, vacile-s un os, papaluge Scaloiene tot rotesc frumos gârlele din cer și din mal zemos,
Ha, ha, râde ploaia-n mine, căci eu sunt poetul străchinii și pâinii, ce se toarnă-n lume, caier ca de lână,
Dacă mie-mi plouă, plouă și la voi, dacă mie-mi iască, iasca e de voi, până se-nhoboată datina străbună,
Stând mascată-n bojii și-n velinți de țară , să alerge-n cerc tina lor lunară, să zburde ca vântul, mijlocind  o zână,
Obolul ce-l iau, e ce se cuvine, ce mi-a fost furat , nu va merge bine, mălura-i cât sacul, lacrimi ospătează,
Faceți deci dreptate într-o după-amiază, căci ați călcat prin fânețe fără de povețe , viața prost lucrează,
Ca destin curat de la semănat Maica Domnului a vrut, voi ați luat ce n-ați avut, apoi vi se va lua, far' să pomenească ,
Ce fiecare nu poate da și ve-ți lăcrima, ca la Hârsova, unde Dunărea ia cate vrea ea, fără sa răpească,
Doar sa dumirească oamenii candrii, ce s-au crezut zmei, lăsându-i de-a latul cum vrea Prea-Naltul,
Voi m-ați hartuit, m-ați tot lovit, m-ați lăsat să sânger, să mă vedeți înger, muritor de foame, rușinat bogatul,
Va cere iertare cu burta lui mare și va  năpădi beșleaga într-o zi, mie sărac lipit ce nu ma împiedic
De niciun pământ galben pus în vânt, nici de vreo statuie, ca sa ma ridic de pe al meu colnic,
Sus la Domnul Sfânt, gândul să mi-l gând, inima să-mi inim,dorul să-l anim,  ca să-l pun să roadă
Inima beteagă, cerul să dea roadă, cum n-a mai fost altă, să curgă tot cerul, deșertul să-l soarbă
Din câmpia dragă, să crească fâneața, meiul și postața, legume, fructe și roade cum n-au fost hambare,
Dar  nu-mi ating mâinile, nici cuvintele de recolta voastră, pe care-o furați 'nălbind nopțile și coșarele,
 Las să măturați vântul din răzoare, stele curgătoare, ape nechemate stau preaivărate, cam neînfășurate,
Tot izbind lăcate, inimi pe cuptor, iuli de-atata dor, să nu caliciți de strigoi surate, drăgăici prea-curate,
Caci voiu sigur știți și va potriviți cheile bolților, lăutarilor, mărilor, cerurilor, averilor, adevărurilor,
Se tot frăsuia, lumea se schimba, ce ziua culegea, noaptea se fura, răul se zidea și cerurilor și lacrimilor,
Până se dospea lumea aceea rea și se adeverea ploaia, nopțile și zilele, ruga pe la Dumnezeu, că-i curat sufletul meu,
Iar eu  aveam un dor de ploaie liniștită, lihnită de dor de pământ uscat și frânt de durerea lipsei de apă sacră,
Încât aș incanta versul străbun, pe care-l știu, dar nu vreau ca să-l spun în spații de tăcere și de acră
Piatră seacă.
Asa că-l spun în gând,  cu  fragede flori de cicoare uitând cerurile în câmpii,
Pe care știu sa le mângâi cu luceferi și smicele răsucite, sărutați mai întâi.



 

.