De vară

Mă duc să mă culc , neodihnindu-mă din faţa căldurii,
Deşi când transpirăm pierdem un pic din transparenţa gurii,
Ni se pierde pe halbă, pe tot ce e brumat sau e rece,
Tu îmi taci în timpane , iubito, iar clipa aceasta iar trece.

Stânca din tâmpla nătângă se azvârle după vulturi de ani,
De aceea acolo fac ouă, de aceea ele îi feresc de duşmani,
Acolo unde pădurea încetează, acolo unde aerul respiră,
Acolo te aştept netopită în lacrimi sau mamă sau milă.

Toropită de lume e noaptea, se dezbracă de grade şi ea,
Pe aici jugulara îmi dă soarta, pe aici lumea e împotriva mea,
Ne dorim iubiri nesecrete şi roua să ne lingă în zori,
Răzgândeşte-te cât ai răbdare, ciocârlie fii către sori!

Pe lume iubirea şi moartea au avut acelaşi amant,
Sângele ursit al inimii în care topesc diamant,
Zdrobind înţelesuri de sete, ostaşi ai aceleiaşi călduri,
Fac din iubiri nesecrete ştreangul aceleiaşi guri.

Eu nu pot să fiu trist, să te iubesc nenăscut sau solemn,
Eu sunt din plus infinit, eu sunt văzduhul tău rătăcit în infern,
Arzând braşoave şi zodii, urzind fioroase destine bestiale,
Te iubesc mai mult ca destinul, nu te uit de diafana carne.

Mă duc să mă culc, scuturat ca o javră de câine,
Lăsând puricii pe asfalt, având aceeaşi soartă de mâine,
Nu îmi latră în cuget ideea, tu vrei doar un schelălăit desuet,
Dar sângele curge din mine, din cuvântul abstract de poet!

Neodihna ce-mi putrezeşte prin oase, surcele obsedate de dinţi,
Lipăind încet către stele, un paj mă face la mese în zilele necuminţi,
Iar barba îmi creşte spre seară, din nou pe fereastra căldurii,
Îmi taci în iubire, iubito şi asta-i împotriva naturii!

Ionel Muscalu