Cândva în vreme de ploaie, întuneric de ploaie,
Când stelele-n cer se ascund ca și ochii tăi în odaie,
Când din deal se aude un zvon de bătrână acioaie,
Dispersat prin barba ploii sură de capuchehaie,
Aducând peste veac un vânt rebel la țurloaie,
Ce venise din Stambul pe o mare dănănaie
Acum vreo trei seculi la tine, o mare boieroaie,
Ce fugeai spre Ardeal cu careta prin ploaie,
Ca să scapi în surghiun, vânduseși cintoaie,
O mie de miei și ciopor de grijite bălaie,
Doar câinii păstrându-i pentru orce bătaie
În crucea nopții sau sub a lunii feerică pălălaie,
Alergând prin întunericul dintre noroaie
În pantofi de maghiran, ca o primăvară ciocoaie,
Plecată cu aur să se facă grofoaie vulturoaie,
Căci țara o lăsase plângând văduvoaie,
Deșteaptă de pântecul dorinței zmeoaie,
Profund neîmplinită, profund vulturoaie,
Ce lacrimi, ce plâns, ce primăvară, ce ploaie!
Răsăritul în vestite păduri, scăpând de apăraie,
În hanul din codru cu craiul fără o lăscaie,
Amintire de zmei, memorie de scântei viforoaie,
Spunând că nu vrei să apui în fund de hobaie,
Ci pe tronul smintitului, ce umerii îndoaie,
Divină și gleznă și parfum în odaie,
Cruciadă începeai cu cuțite pe capuchehaie,
Pe el nu-l suna nicio acioaie,
Sub ploaie cădea, zdrobit la țurloaie,
Ce pălălaie, ce bătaie, ce dănănaie,
Alerga bărbosul în crucea nopții prin noroaie,
Cădea ca un copil, îndoit de la ploaie,
Plăvai vânturat în fund de hobaie,
Plângea un sfârșit, fără nicio lăscaie,
Iar tu erai lacrima răzbunată prin ploaie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu