Giurgiuvenii au dat Cartonasul Galben tuturor indiferenţilor, care cred că odată cu ei s-a terminat istoria PNL la Giurgiu! Cod Galben PNL împotriva previziunilor politice şi meteo! Giurgiuvenii au demonstrat ce iubesc mai mult- bunul-simţ, civismul şi viitorul! Cronica foto a unei întâlniri politice anunţate. Rog pe cei care vor prelua fotografii să citeze sursa!

Muntele vrăjit

Stau la poalele muntelui,
Ca orice alpinist începător,
Mă uit în sus şi vreau să zbor
Peste albul, abruptul ponor,
Ca să arăt ce bine ştiu să fiu scriitor
De negre buchii de pixeli şi quadraţi.
Stau în două picioare, ca strămoşii acceptaţi
În mijlocul ghivecelor de flori ale boieroaicelor,
Apreciaţi pentru culorile lor de salamandră
Şi pentru că mâncau nedând din barbă,
Chiar dacă bătea cataclismul iminent la uşă,
Atunci când ei erau tăvăliţi prin dârmon şi cenuşă,
Că aşa era cu tranziţia agrar-stelară,
Te dădeau  în mă-ta şi cu tunul şi afară,
Până în faţa graniţei, a varicelei, malariei şi tandreţei
Dintre un ţânţar anofel şi un pui de ţăran rebel,
Aşteptând să vină ea, vară sobră şi iradiantă,
Când se coc holdele şi secera e ca o daltă
A statuii ce-o emancipezi cronologic şi cast,
De la îndrăzneală până la gândul dinast
Al trecerii lacrimii şi sudorii în pâine,
Căci iubirea dislocă timpul de azi peste mâine,
Până la trofeul fără respect, al unui succes ce-l aştept
Acum, când stau la poalele muntelui alb... de la piept.

Comoara de la marginea curcubeului

Tu mergi pe vârfuri pe marginea sufletului meu,

Mă laşi să văd îngeri la margine de curcubeu,

Te temi de propria-mi singurătate, ca de tăcerile tale,

Aici sunt limpezi repere şi sfere neafectate de zale.

Pe străzi atât de aspre cu pietre din cetate,

Călcăm cum se cuvine, adesea rupţi în coate,

Ne uităm demni la soare, ne dăm în căluşei,

Sperând să reînviem din vise iar scântei.

Atât de stearpă-i viaţa, nu-ţi dă decât o şansă,

Când trenul acesta pleacă, te urcă sau visează,

Dar dacă ţii la vis, fă-l chiar şi pe picioare,

Măcar atât să simţi, că nu e o  întâmplare.

Te luptă cu destinul, alege-ţi propriul drum,

Să mergi prin întuneric, prin ceaţă sau prin fum,

Prin soare sau la umbră, dar fă ceea ce vrei,

Aşa cum steaua îşi croieşte alinierea ei.

Să crezi mereu în tine, să crezi în steaua ta,

Să îţi forţezi destinul, cadouri nu accepta,

Fiindcă ţi se va cere chiar mâine însutit

Şi nimeni nu te iartă în viaţă de-ai greşit!

Dar nu uita de cer, de lebede, de stele,

Cu sufletul tău bun priveşte-le pe ele,

Iar de va ninge iar cu sfârcuri de zăpadă,

E toamnă, nu e iarnă, e ploaie, nu paradă.

Priveşte-mă în suflet, când calci aşa desculţă,

E strada rătăcirii, cu rouă, vin,  sămânţă,

Vei vedea catedrale, palate de cristal,

Fântâni de alabastru cu ape de cleştar.

Dar nu le lua în seamă, nici nu dansa prin cer,

Nu te întrece cu vântul, cu serile  ce pier,

Căci fiecare are dobânda lui de timp,

Iar timpul nu ne iartă şi clipele nu mint!

Aşa că îţi dau voie să înoţi în al meu suflet,

Ca să te speli cu stele şi florile de nuferi,

Căci ziua mea de ieri şi vorba ta de apoi,

Ne duc pe drumul nostru mereu pe amândoi.

RETRODIS

RETRODIS

Bunilor mei

Trecut tărâm pe unde Domnul calcă,
Lărgind cărarea pentru voievozi,
Rămâi copil de spice până-n poartă,
Că sunt bătrâni bunicii tăi rapsozi.

Ei au visat învolburate ape,
Ce se vărsau în trupul de stejar,
Nepotolit şi însetat de fapte,
Al micului copil cu ochi de jar.

Şi când credeau că-i tristă toamna care vine
De atâta aur prins între capcane,
Prin poloboace bătea gust de şine,
Trecând furtunele din buţi în vane.

Treceau şi trenuri ca pe lună plină
Prin sângele acum accelerat,
În debandadă bătea cea inimă
Şi cântecul pornea antedatat.

În crama răcoroasă te-nvăluia pelinul
De îmbrumate fresce decoltate,
Copilului i-era ruşine să-şi facă plinul,
De atâtea glume deochiate.

Şi întreba de-i tristă toamna în capcane,
Când pline stau pocalele de vin,
De ape fermecate îşi doresc în vane
Sau serenada lor să le-o închin.