Vas cu mere

Sunt prizonierul mărului din trup,
Ma arde coaja lui atât de roaşă,
Mă întristează şi vreau să te pup,
Tu coastă, tu, care îmi eşti şi moaşă!

Sunt prizonierul frunzei şi al ruşinii,
M-ascund în taifun de ochi turbat,
Cu tine-n braţe, ca să-ţi încerc crinii,
În suflet sfânt, brocat şi parfumat.

Sunt stivuit în fapte de ocară,
Biblioteci de stări cu scări şi cu registre,
De flăcări colorate-n zei spre seară,
Am inventat, ca să m-ascund, Magistre!

Sunt ca o sticlă de ţuică pe o pară,
Păstrând tăria şi-nvelind puterea,
Atâta dragoste vibrează visul iară,
C-aş mai muşca de atâtea ori căderea.

Cu pulberi tandre, pecete de iarbă,
Mi-ai pus în muncă şi în legământ,
Să ard din mere tălmăciri de soartă,
Mohor culcat în amfore de lut.

Eu, trup de somn, pământul ars cu moartea,
Sunt lutul din cuptor, cât aş putea visa,
C-apoi, desăvârşirea ne sorcovea cu arta,
De-a colinda, de-a râde, de-a urla.

Mă întorc în măr, ca viermele în păcat,
Sunt iar copil desăvârşit  în rai  şi sper,
Bucata aceea încă să nu fi muşcat,
Prin coaste îmi curg şi chiciură şi ger.

Cu speranța prin viata călcînd

Viata noastră are doar un singur sens,
Indiferent unde ești în acest demers,
Nu contează nici  pe ce drum vei merge,
Pe cer sau pe mare, orice ai alege,
Peste mari și tari de ai  înțelege,
Tu ramai în sine un micro-univers,
Laturis, în rost sau doar într-un vers,
Care își face legea și rămîne în timp
Chiar cu trupul frant, chiar fara de nimb,
In sofisticata și fascinanta rutina,
Om în lumea asta plina de ruina,
Plina de iubire, fără sens în iureș,
Cum tu nu ai fost plictisitor sau gureș,
Ca atîția alții care cer răbdare,
Însa prin istorii de ai sa privești,
Oamenii respira lupta și iertare,
Trecînd frontiere, fără sa se oprească,
Lucrînd pentru nou, fără sa obosească, 
Nu doar prin cuvinte și speranțe multe,
Ci prin fapte ce alții stau sa le asculte,
Profesioniștii n-au multa răbdare,
La cata inspirație, mai multa sudoare,
Sigur, sunt legende, oameni predispuși
La a-și închina viata nici măcar lor înșiși,
Cavaleri științei, nu-s doar cei aleși,
Însa cei aleși sunt cei care știu
Ca a învinge, înseamnă ca ești viu,
Fiindcă în căutare nu e un blestem,
Ci e afirmarea lui a fi peren,
Unica putere de a-ți învinge viata,
E sa treci prin moarte, neuitînd speranța,
Ca ce lași în urma nu se sparge-n vreme,
Ci te depășește, doar ca sa te cheme...
Cu speranța prin viata călcînd

 

Alunec pe inima ta

Alunec pe inima ta ca pe o coajă de banană,
Fac dansul acela ciudat să pară o înfăţişare
La primărie, gata de schimbat verighete
Şi-ţi întind sufletul până la fix,
Aşa cum tu, inventatoare de suspine crepusculare,
Mă laşi alp nins de flăcările crepusculare ale lui mai,
Mai stai, mai vino, mai respiră!
Hai, respiră! Un-doi, un-doi, respiri!
Aşa ca să-ţi plăsmuieşti propria patetică, istovitoare cădere?
Să nu ceri obiecte, umbrele de soare, concedii sau bere!
Mai bine, iar mai, scheletul inimii
Să-l laşi să nască prunci dogoritori de păsări,
Pe care eu îi voi învăţa să alunece pe inima ta,
Uite aşa!

De Paști...

E noaptea Sfântă, ziua stă să vină,
Curg prin orașe râuri de lumină,
Ai săvârșit minunea Învierii încă odată
Si slava Ta cuprinde lumea toată.

Întreaga noapte au cantat privighetori,
Ce-au privegheat cu jale un Prohod,
Cu mulțumire natura alege sa dea rod,
Spre cer cresc roiuri de întrebări.

E atâta taină peste tot prin noapte,
Cu voce tare cant a Tale fapte,
Luminile cu miile sclipesc,
Spre țintirim viata veșnică vestesc.

Si cucul va cânta de astăzi iar,
Copii zglobii se joacă pe hotar,
Prin aer zburda zeci de rândunele,
Avem gânduri mari și vise fără rele.

Ne încercam puterile din oua roșii,
Mărturisind: Hristos a Înviat!,
Parcă nu mai suntem atât de păcătoși,
Când răspundem : Adevarat a Înviat!

Slava Ta creste și  se împarte la miliarde
De ochii ce iți cată cu speranță către inimi ,
Minunea ne-a pătruns în suflet și ne arde
Orgolii, lacomii, dorința de-a fi primii.


Si ziua vine ca o nuntă cu alai mare,
Senină, plină de lumină și verdeață,
Cu mulțumire pășesc  pe a Ta cale,
Din nou ai călcat pe moarte către viață.

Ca întotdeauna...

Uneori nicio bucurie nu durează, 
Alteori nicio nefericire nu ține,
Uneori boabe de mazăre albă îmi curg din ochi,
Alteori furnicile se plimbă în paharul de cristal,
Niciodată modestia nu e la fel cu celelalte,
Niciodată o dragoste nu seamănă cu altele,
De cele mai multe ori sfaturile sunt date de neinspirați,
Totdeauna viata are un inevitabil sfârșit,
Totdeauna ne credem nemuritori,
Iar coșul meu de răchită făcut de mâna bunicului
A înverzit în primăvara aceasta, nu de la mucegai,
Ci de la frunzele noi, pe care am fost nevoit
Să le iau de la zero, dincolo de biblioteci sau ghilotine,
Să le pun în pământ,
Acum pământul acela este sfânt, iar mâțișorii lui,
Neimaginativi, ci galben-verzui atrag albine,
Simplitatea aceasta a lui Dumnezeu,
Căci cine ar putea da simplitatea asta atât de pură
In atât de complexitatea ei briliantă?
Lasă cărări prin sălile de bal ale prinților,
Făcând să   inflorească flori de alabastru,
In același timp în care unii strigă, rămas bun, stelelor,
prietenul meu, poetul, trage de clopot când săvârșește un poem!

Despre fericire nu am sa-ti vorbesc acum,

Despre fericire nu am să-ți vorbesc acum,
Lumina ochilor mei,
Pe care o iubesc asemeni florilor, zborului păsărilor,
Curcubeului, zilei de mîine și
Nici despre realitatea din ochii tai,
Caci în ei, deși nu vad infinitul,

Vad a oamenilor fata, exact asa cum sunt ei,
Vad a lumii fata, lipsita de sens uneori,
Încît, dacă ochii tai nu ar fi fost frumoși,
Plini de sens și umbriți de romantica așteptare
A realității exacte, eu tot i-as fi iubit,
Fericit sa caut în ei sufletul tău oglindit,
Dar asa, Dumnezeu a făcut lucrurile mai simple,
Bucurîndu-mă dintru început cu excesul tău de frumusețe,
Pe care tu o pui în tot ce atingi,

Dar mai ales în ceea ce lași pe lume,
Asa amintirea ta va fi una a frumoaselor poeme viitoare,
Pe care alții mai talentați le vor scrie despre vlăstare,
Neuitînd niciodată aceasta floare  visătoare,
Care înseamnă ceva: fericirea mea!

Aprilie

Vine aprilie, voinicul, coboară din munți,
Prin pruni, cireși, caiși, meri, arata ai florii dinți,
Musca frumusețea din albine, aripi prea mici,
Pe pereți albaștri apar drosofile sau pe covrigi,
Cainii se nasc iarăși cu miile prin cele orașe,
La noi mai sunt putini marinari, doar tatuaje,
Ce se lasă vederii pe domnișoare care infloresc,
Scîrțîie străzile de la tocuri ce  nu ruginesc,
Ploua bastard peste floare cu lacrimi mii,
Pomii își varsă pe jos hainele, fluturi de-o zi,
Se rupe zăgazul cerului chiar lîngă casa,
Cresc pe alocuri alarmele de după masa,
Lumina ne strica iar somnul de dimineață,
Iar tanar ai vrea sa fii, sa pleci în viata,
Vine aprilie năvalnic cu ziua mea,
Se scutur nerăbdările, dar parc-as mai sta...

Când rătăcim pe cai umblate

Când rătăcim pe cai umblate,
Tot căutând un sens în plus,
Gândiți-va c-odată-i Paşte,
Pe care Domnul L-a adus.

Si chiar de v-ați pierdut speranța,
Ori de așteptați încă ceva,
Creștinilor, voi iubiți viaţa,
Pe Cel ce ne-a dat-o pe-a Sa.

Creștinilor ce iubiți viaţa,
Cu sufletele între sorţi,
Pe-o rază vă clădiți speranța,
Hristos a Înviat din morți!

BALADĂ DE PREA PUŢIN…

Noi prea puţin ştiam că banii costă,
Noi prea puţin ne mai faceam de cap,
Din veacuri moartea violentă-i mostră
Pentru poveşti cu strigi şi cu harapi.

Noi prea puţin prindeam în cărţi terestre
Vânzarea sufletului pentru un ban în plus,
Din cereri facem paranoi ecvestre
Şi nu ne spune nimeni că nu e de ajuns.

Degeaba strigă oglinzile nebune,
Noi prea puţin ne mai privim pe noi,
În inimă chiar poate să ne tune
Tăcuţi ne chinuim, căci suntem goi.

Prea permeabil, molipsit aiurea
De boli de piele, tatuaje arse,
Noi prea puţin cunoaştem lumea,
Chiar dacă ea ne strigă-n oase.

Pe orbita jalei obligaţi să ţinem
Înfricoşarea cinicului timp
Noi prea puţin ştiam să râdem,

Eu prea puţin ştiam să mint.

N-au înnebunit, dar urmează să înnebunească în curând

SALCÂMII

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umbla despuiați prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara.

Si l-au scos de dimineață
Alb si încărcat de roua,
Cu miresme tari de ceruri,
Smulse dintr-o taina noua.

Au înnebunit salcâmii
Si cu boala lor odată,
S-a-ntâmplat ceva, îmi pare,
Si cu lumea asta toată.

Parca s-a făcut mai clara,
Parca s-a făcut mai buna,
Parca dragostea întreagă
Vrea pe note sa si-o pună.

Păsările aiurite
Își scot sufletul din ele,
Alungat de doruri multe
Călătoare printre stele

S-a-mbătat pădurea verde,
Nu mai pare atât de calmă,
Tine luna lunguiață,
Ca pe-o inima in palma.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
In haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii
Si tu vrei sa fiu cuminte?

Versuri : ARHIP CIBOTARU
Din volumul «Pe urmele dorului» , Editura «Literatura artistica» , 1980

Viata ca o parada

Dimineață m-am întâlnit cu un prieten
Pe care demult nu l-am mai văzut, 
M-a întrebat:
-Poete, i-ai lăsat pe ăia cu aracet pe față?
Te albești, acum când dă lumea în verdeață?
te-ai dus pană aproape de lună în călătoriile tale,
Ca să-l găsești pe Prunaru și acum stai în acvariu?
Unde dracu s-a dus tinerețea noastră slăbănoagă,
Când bunicii trăgeau gloabele de dârloagă,
Iar tu repetai cu vorbe din Ion Creangă,
Că-s telegari și or să facă
Viața ca o pradă,
Încât nici mareșalii, nici regii, nici prinții,
Nu vor putea în carnea noastră să-și ascută dinții!
Fiindcă ne vor manca din cotlete,
Doua cocote și alea repetente,
Niște stoarse politice, repetenții și ghiujii,
De să ni se ducă zgârciturile la moflujii,
Pe care o para chioară n-ai fi dat?!
Băi, la dracu, țara asta este stat,
Că ii sapă pe toți,
Aia dovediți ca prosti și ca hoți!
Ma gândeam să-i răspund la o cafea,
Dar el o plantase deja
Si aștepta să se coacă acolo în Brazilia
Unde emigrase de niște ani,
Fiindcă ii plac euro, dolari, orice bani,
Asa că m-a întrebat încă într-o doară:
-Te bagi la cules sau bei tot apa chioara?