VLAŞCA 1907 -Ţăranii au fost instigaţi-

Răscoala din 1907 s-a declanşat în judeţul Vlaşca la 10 martie 1907, când ţăranii din Grosu „au dat foc averii proprietăţii moşiei arendate d-lui Mandafaunis”[1]. Datorită metodelor folosite în  instigare la revoltă, răscoala s-s răspândit cu rapiditate în 52 de comune[2], din totalul celor 96 câte avea judeţul, ceea ce înseamnă că în zonă aceasta a cuprins 54,16% din totalul comunelor[3].

Analiza cu atenţie a documentelor, pe care le-am avut la dispoziţie, ne permite să precizăm că în ridicarea ţăranilor la luptă au fost folosite următoarele metode: răspândirea broşurii „Către săteni”, cu textul Reginei şi al altor broşuri; răspândirea de zvonuri privind: prezenţa prinţului moştenitor Ferdinand şi a fiului lui Cuza în fruntea „studenţilor”; existenţa unui ordin al ţarului Rusiei privind împărţirea pământului la ţărani şi sprijinirea răscoalei de către cele şapte puteri; sosirea de grupuri masive de studenţi şi olteni; căderea guvernului şi existenţa unui ordin al stăpânirii.

Ca metode directe am identificat: şeful de garnizoană şi primarul se aflau în fruntea răscoalei; folosirea steagului roşu şi ridicarea lui pe şcoală sau biserică; ruperea liniilor telefonice; jurăminte pe icoane, cărţi religioase şi cruce; participarea la răscoală a ţăranilor din alte localităţi; îmbrăcarea răsculaţilor cu hainele pe dos şi ornarea lor cu instrumente pentru producerea zgomotului; folosirea clopotelor de la biserică, a goarnelor şi tobelor şi, nu în ultimul rând, ameninţarea cu bătaia şi moartea pentru ţăranii care nu vor participa la răscoală.

Ideea că Regina sprijină mişcarea o desprindem din actul de acuzare în cazul lui Vasile Kogălniceanu, Alex. Vălescu şi Ion Florescu în care se arată că, pe cele 10.000 de exemplare ale broşurii „ Către săteni”, s-a pus ca moto cuvintele Reginei: „Sculaţi oameni buni şi ridicaţi-vă până la înălţimea datoriei noastre. Atunci vă veţi uimi singuri de puterea voastră”, după care sub semnătura „ Elisabeta”, s-au pus cuvintele „Regina României”[4].

Sub influenţa acestei însemnări un logofăt „…în timpul incendierii şi pe drum striga cât avea putere să trăiască Regina zicând că el răspunde de tot ce se va întâmpla[5]”; un Marin Dumitru le citea din broşură şi le spunea „…că acestea sunt învăţături de la Doamna Regina şi are să se dea pământ”, tot acesta precizând „…că această carte e trimisă de Regină şi V. Kogălniceanu zicând că din moşiile ciocoilor are să se dea câte zece pogoane de fiecare om şi izlaz”. Pentru ca ţăranii să fie convinşi de veridicitatea acestui moto li se spunea: „…dacă ar fi falsă iscălitura Reginei, n-ar fi plini Văcăreştii şi temniţele cu dânsul (Vasile Kogălniceanu; n.ns.) şi ai lui? Că el are ordinul Reginei de a le da dreptul şi n- a pornit de capul lui”[6].

Analiza moto-ului şi a ultimei fraze ne determină să ne punem întrebarea: de ce, din momentul 5 septembrie 1906 când Vasile Kogălniceanu a prezentat cuvintele Reginei şi până în momentul declanşării lui „1907” nu s-a luat nici un fel de măsuri împotriva acestuia şi a celor care îi răspândeau ideile ? Dintre răspunsurile posibile ne oprim asupra aceluia din care ar rezulta că fruntea statului era conştientă de necesitatea rezolvării problemei agrare, dar nu o putea rezolva decât în urma unor revolte ţărăneşti, în condiţiile arendării la străini a 56% din suprafaţa agricolă a ţării, din care 43% erau evrei şi 13% de alte naţionalităţi[7], a unui parlament şi a unui guvern dominate de marii proprietari funciari. Este un posibil răspuns şi în istorie mai sunt asemenea exemple.

În afară de broşura „Către săteni” anchetele efectuate, după reprimarea răscoalei, au descoperit la Toporu „ două cărţi tipărite la redacţia ziarului ”[8];  în comuna Netoţi;  „…între alte corespondenţe şi o broşură cu scoarţele roşii”[9]; în comuna Talpa „ am găsit între altele o broşură intitulată „Cluburile ţărăneşti” de V.G. Morţun pe care am confiscat-o”[10]. Deosebit ni se pare de semnalat lucrarea profesorului Ţiulescu „Lupta neamului românesc pentru dreptate şi libertate” şi care avea pe ea o dedicaţie făcută „…D-lui I.T. Ghica Prefect de Vlaşca”. Se pune din nou întrebarea: ce căuta cartea lui I.T. Ghica în casa lui Radu T. Popescu din Netoţi, cunoscut ca instigator ? Găsim oare răspunsul în lucrarea prefectului „Date statistice asupra locuitorilor cari nu au pământ, proprietăţilor mici şi mari, islazurilor, populaţiunii, numărului vitelor din judeţul Vlaşca”[11], apărută în 1908, dar care face analiza pentru perioada 1903 – 1907 ? Greu de crezut, dar nu imposibil dacă avem în vedere preocupările acestuia pentru problema agrară.

Un rol important în instigarea ţăranului vlăşcean considerăm că l-au avut zvonurile care circulau prin sate. La Corbii Mari „… svonul public era aşa: Vin studenţii în frunte cu principele Ferdinand şi cu băiatul lui Cuzea şi cu mii de oameni după ei…”[12]. La Talpa, în ziua de 11 martie1907, Ioan Marinescu „…a venit la localul primăriei în fruntea tuturor locuitorilor sechestrând înăuntru pe primarul şi notarul de atunci somându-i să scoată Ordinul Împăratului Rusiei ce-l ţine ascuns şi care ordonă ca toate moşiile statului şi particularilor să le ia ţăranii”[13].

În aceeaşi perioadă învăţătorul din zona Chiriacu – Ciolanu – Pangăl arăta „ că timp de 8 zile le-a arătat că e minciună venirea celor 3000 de studenţi, că asemenea nu e adevărat că ei au ordin de la M.S. Regina şi de la cele 7 puteri”[14]. La Găujani, în după amiaza zilei de 11 martie „…a venit Marin Trandafir de la Giurgiu cu un bilet către Ştefan Ciulică, fostul primar, strigând în gura mare că a căzut guvernul şi zicând: înainte băieţi, să mergem la capul satului că vin studenţii”[15]. La Stăneşti ţăranii erau îndemnaţi să primească învoiala din 10 una „ căci aşa este ordinul stăpânirii”[16], în vreme ce la Vida – Cârtojani fostul primar spunea: „daţi băieţi să nu mai rămâie nimic, căci am ordin”[17]. Un alt zvon, acceptat rapid, era că vin studenţii. La Putineiu a fost linişte până pe 12 martie „când se aduce vestea de domn căpitan că vin aspra satului 2500 de răzvrătiţi armaţi”[18]; la Chiriacu erau aşteptaţi3000 de studenţi[19], la Cosmeşti 5000 de olteni[20], la Găujani 2000 de studenţi[21], în vreme ce la Trestenicu – Popeşti se afla un student de la Craiova[22].

Pentru contracararea acestor zvonuri, dintre care remarcăm ordinul ţarului, acceptul celor şapte mari puteri şi pe acel căpitan de la Putineiu, la 14 martie 1907 a fost publicat un manifest către învăţători, al lui Spiru Haret, Ministrul Cultelor şi al Instrucţiunilor Publice, din care extragem: „vrăjmaşii ţării sunt mulţi şi puternici şi ei atât aşteaptă: să ne duşmănim noi unii cu alţii, pentru ca să ne stăpânească şi să ne pună pe grumazi un jug mult mai greu decât acela al suferinţelor noastre de astăzi şi pe care nimeni nu-l va mai putea apoi ridica nici odată. Vrăjmaşi ai ţării sunt aceia care au venit pe ascuns să sufle zânzania între noi…Deschideţi mintea sătenilor şi faceţi-i să înţeleagă că nu trebuie să asculte de şoaptele ticăloşilor care îi îndeamnă la rău şi după ce au adus jalea şi ruina se fac nevăzuţi, ca duhurile iadului”[23].

Acest manifest, ca şi raportul învăţătorului din Cămineasca, din 20 martie 1907, în care, după ce arată că răscoala a fost declanşată de sărăcia sătenilor şi deci a ţării, menţiona: „dar mai presus de toate, am priceput şi răul cel mare: îngenuncherea ţării sub dominaţiunea  străină, de nu se potoleau răscoalele cu puşca şi cu tunul”. Apreciem că se poate explica foarte clar răspândirea unor zvonuri care încercau să acrediteze ideea „prinţului bun” care nu poate face dreptate din cauza celor din jurul său, idee pe care marea majoritate a conducătorilor au folosit-o, cu atât mai mult cu cât „prindea” foarte uşor.

În instigarea ţăranilor un rol important l-au avut şi o parte din personalităţile locale cum este cazul preotului Constantin Dobrescu care „…a ieşit înaintea devastatorilor îmbrăcat în sfintele veşminte şi cu crucea în mână”, în vreme ce alt preot „este acuzat că a prădat împreună cu devastatorii şi a dus la sine acasă producte”, în total fiind semnalate patru asemenea cazuri pe raza judeţului[24]. La Vida – Cârtojani la devastări a participat „şi şeful de garnizoană Constantin Cârtojan”[25], în vreme ce primarul acestei comune, aflat în fruntea răsculaţilor, le spunea: „daţi băieţi, să nu rămâie nimic, căci am ordin”[26].

O formă directă de atragere a ţăranilor a fost folosirea de steaguri roşii sau tricolore. Ivan Marinescu, din Talpa, nu s-a mai întors acasă „de când a plecat cu steagul prin comuni”[27]. Tot din această comună un ţigan de 33 de ani a umblat cu un steag „format dintr-o prăjină lungă de trei metri şi din o cârpă roşie”[28]. La Corbii Mari învăţătorul Theodor Seboşeanu „…a lut din primărie steagul tricolor şi l-a suit pe şcoală cântând cu copii în şcoală Deşteaptă-te române”,  un locuitor spunând că „acest cântec era un manifest al sentimentelor sale revoluţionare”[29]. Un alt învăţător, din Gălăteni ridicase - înainte de răscoală, „un steag la biserică”[30]. Primarul din Talpa spunea că steagul roşu era „steagul libertăţii, al studenţilor”[31].

Pentru a împiedica anunţarea autorităţilor ţăranii din Ghimpaţi „…distrugeau mai întâi firele telefonice”[32], în vreme ce la Talpa „au intrat cu furie în primărie rupând firele telefonice”[33].

O altă metodă a fost invocarea celor sfinte, cum este cazul la Crovu unde Vasile Penciu „ne striga: săriţi şi mergeţi cu Dumnezeu”[34]. În drum spre Tămăşeşti „dispărutul Gheorghe Stoica ia jurământ răzvrătiţilor pe o carte bisericească, ce o avea asupra sa şi că vor merge înainte uniţi”[35], cu toate că, în general, „tuturor li s-a luat jurământul în comuna lor, în faţa bisericii, sau pe câmp, sau pe linia satului”[36]. Pentru a-i îndemna la răscoală, doi ţărani din Babele, „umblau cu o icoană pe care puneau pe săteni să o sărute şi să jure că vor fi uniţi şi că vor ţine cu toţi în dreptate cu dânşii la devastări”[37]. Pe lângă această metodă unui ţăran i s-a dat goarna „ca să sune adunarea ca să iasă lumea la capătul satului că vin studenţii”[38], pentru ca în altă zonă răscoala să pornească în „sunetul de goarnă şi de tobă”[39].

Un ultim aspect asupra căruia ne oprim este acela al „ studenţilor” care, în actul de acuzare al lui Vasile Kogălniceanu, sunt prezentaţi de diferiţi conducători locali „sub numele de studenţi, adică nimicitorii proprietarilor şi liberatorii ţăranilor, având pentru aceasta împuternicire de la şapte împărăţii şi de la Maiestatea Sa Regina”[40], în vreme ce în viziunea ţăranilor studenţii erau nişte „oameni luminaţi, ieşiţi dintre săteni, care umblă a le da drepturi”, cu toate că unii „i-au luat drept revoluţionari”[41]. Un învăţător îndemna pe ţărani să nu se dea în lături dacă vor veni studenţii, deoarece „nu sunt oameni răi, să nu ne speriem că ăia care pun foc sunt tot oameni de-ai noştri şi că ei vrea să facă bine în ţara asta”[42]. Acelaşi învăţător „căuta un cal ca să meargă călare înaintea răsculaţilor din satele vecine, spunând că voieşte a le arăta el studenţilor pe    cine să devasteze”[43].

Pentru a impresiona pe ceilalţi ţărani, o parte dintre ei „purtau pinteni la picioare[44]”, alţii erau „ cu hainele întoarse pe dos şi cu gogoşi (ţăcălii) la picioare”[45] şi unii erau „cu căciulile şi cojoacele întoarse şi cu clopoţei”[46], motiv pentru care nu au putut fi recunoscuţi, mai alea că aveau „pe piept atârnate capace cu cutii cu vacs şi de văpseluri zicând că sunt dicoraţi şi dându-şi numele di studenţi”[47].

Folosirea clopoţeilor este explicată de un logofăt care arăta: „eu purtam clopoţei la picioare pentru a face mai mult zgomot, fiind noapte şi cei din Trestenicu-Popeşti fiind liniştiţi”[48]. Cel mai bine este descris agentul veterinar Radu Popescu care era „îmbrăcat galant, cu gheroc, vestă şi pantaloni negri, guler alb dublu şi cravată”[49]. Cei cu mijloace mai modeste purtau un „clopot la gât”[50] în vreme ce altul „era încins cu nişte  lanţuri atârnate de piept şi de mijloc”[51].

Dacă acceptăm ideea că au fost instigaţi trebuie să căutăm răspunsul la întrebarea de ce au fost instigaţi ?

Răspunsul la această întrebare îl găsim, într-o primă fază, în “Legea pentru înfiinţarea unei Case Rurale” din 4/17 aprilie 1908[52], scopul acesteia fiind stipulate în art. 1 în care se precizau: “Se înfiinţează, sub denumirea de  Casa Rurală, o instituţie având de scop principal înlesnirea creditului necesar pentru ca ţăranii români, cultivatori de pământ, să poată cumpăra pământuri”, lege care a favorizat întărirea burgheziei de la sate.

Capitalul “Casei Rurale” era stabilit la suma de 10.000.000 lei, din care “cinci milioane vor fi vărsate de stat, iar cinci mililoane de particulari prin subscripţie publică”, capital prin intermediul căruia ţăranii puteau face “…împrumuturi ipotecare, cu dobândă de cel mult 5% pe an, garantând Casei Rurale restituirea preţului plătit de dânsa vânzătorului moşiei sau părţii de moşie cumpărată de ţărani în loturi, sau preţului moşiei cumpărate de ţărani de la Casa Rurală”.

Loturile urmau să fie parcelate în suprafeţe de 5 hectare şi numai în cazuri execpţionale (în regiunea podgoriilor şi a munţilor) loturile puteau fi de 3 hectare, cu precizarea că un ţăran putea cumpăra până la 5 hectare. Erau preferaţi însă cumpărătorii de un lot celor de mai multe loturi, lucru reliefat şi de faptul că cel care cumpăra un lot trebuia să dea Casei Rurale, în momentul întocmirii actului 15% din preţ, sumă care creştea progresiv astfel că cel care cumpăra 4-5 loturi trebuia să achite în avans 35% din preţ. Tot pentru a se veni în sprijinul ţărănimii sărace, majoritară în România antebelică, în art. 19 se precizau: “Casa Rurală va putea reduce până la 10% vărsământul de 15% cerut pentru cumpărările de un lot, în caz când ea ar constata că vărsământul de 15% ar fi o piedică vădită la cumpărarea unor asemenea loturi”.

A doua fază o regăsim în “Legea pentru mărginirea dreptului de a ţine în arendă moşii” din 12/25 aprilie 1908[53], conform căreia “nimeni nu poate – singur sau în asociaţiune cu alţii, direct sau prin orice formă sau denumire, prin prepuşi sau prin personae interpuse – a lua în arendă sau exploata ca arendaş decât o moşie, oricare i-ar fi întinderea, sau mai multe moşii a căror întindere însă împreună să nu fie mai mare de 4.000 hectare cultivabile”. În acelaşi timp, “cel ce va contraveni, în orice mod, acestei prohibiţiuni, precum şi cel ce-şi va da serviciul sau îşi va împrumuta numele pentru a se eluda această prohibiţiune, se vor pedepsi cu închisoarea de la două luni până la un an şi cu amendă egală cu a patra parte din arenda anuală prevăzută în actele sau convenţiunile anulate, şi se vor condamna, dacă va fi loc, la daunele interese cuvenite proprietarilor de bună credinţă cu care erau încheiate acele convenţiuni. Circumstanţele atenuante nu sunt admise la asemenea cazuri”.

În cazurile contractelor în derulare se specificau: “Contractele de arendare cu dată certă şi în executare la promulgarea legii, sau urmând, prin reînoire sau prelungire, să înceapă a se executa de la 23 aprilie 1909, dar care ar depăşi marginea cuprinsă în lege, se vor respecta până la 23 aprilie 1912, sau până la expirarea lor, dacă ar avea loc înainte de această epocă”.

Aceste două legi, fundamentale pentru agricultura romănească antebelică, au reuşit să resolve , în parte, situaţia celor 300.000 de familii ţărăneşti care nu aveau deloc pământ, dar şi a celor 423.403 familii care aveau până la trei hectare – conform unor statistici din 1903, în contextual în care în România lui 1905 locuitorii satelor reprezentau 91,9 %  din populaţia ţării. Aceste două legi au fost necesare deoarece “în 1907, din 180 de mari proprietari funciari doar 40 preferau să nu-şi arendeze pământul”, astfel că s-a ajuns la constituirea unor trusturi arendăşeşti “…care în 1905 abţineau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce insemnau 159.399 ha teren arabil”[54].         Necesitatea elaborării şi aplicării lor ne explică şi de ce regale Carol I, deşi ştia precis numărul ţăranilor ucişi, 419 conform raportului prezentat de Ionel I.C. Brătianu în Parlament, “…declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de mai multe mii”[55].

Damian Ancu

---

[1] Nicolae Ajităriţei, Documente privind răscoala din 1907 în judeţul Giurgiu, Giurgiu, 1982, p.71 (în continuare Giurgiu).

[2] Ibidem, p.243.

[3] Ibidem, p.35.

[4] Ibidem, p.242; actul de acuzare, din 19 iunie 1907, încheiat de Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Bucureşti.

[5] Arhivele Naţionale Giurgiu, fond Curtea cu juraţi, ds.2, f.4. Este vorba de Gh.Ogoreanu logofătul din Trestenicu de Sus, sat Ludăneasca (în continuare Curtea).

[6] Idem, ds.3, f.23-24; este rezultatul anchetei făcute de şeful Postului de Jandarmi din Talpa, în 24 martie 1907 şi la care au răspuns Tabanu Stancu şi Ion Stoian Dumitru; vezi şi ds. 6, f.4; la Găujani, în 29 martie 1907, marin Trandafir spunea că Ion Florescu „arăta o carte, care zicea că are iscălitura Reginei; citea această carte în care spunea că scrie să ni se dea pământ şi să ni se facă învoieli mai bune” (Curtea, ds.1, f.9 verso).

[7] Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor, de la 1821 până la 1989. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1994, p. 159

[8] Curtea,ds.6, f.30.

[9] Idem, ds.3, f.56; la Radu Popescu, agent veterinar.

[10] Ibidem, f.65; prezenţa broşurii nu surprinde deoarece Ivan Marinescu, la care s-a găsit, era organizatorul clubului socialist din Cosmeşti, împreună cu fratele său Gheorghe Marinescu.

[11] Curtea, ds.3, f.66 verso

[12] Idem, ds.23, f.6 verso; din declaraţia învăţătorului Theodor Şerbănescu, dată în aprilie 1907; în final se menţiona că aceştia „…dau foc şi pârjol curţilor boiereşti şi lucrează numai noaptea, iar ziua se odihnesc”.

[13] Idem, ds.3, f.57; este declaraţia lui Pavel Ene Chircu, preşedintele Consiliului Interimar din Talpa; tot el îl prezintă pe Ivan Marinescu în calitate de organizator al clubului socialist din Cosmeşti, încă din 1899; despre pericolul extern Dimitie A. Sturdza declara de la tribuna Adunării Deputaţilor, în 14 martie 1907: „Domnilor, este în afară de orice îndoială că răscoalele ţărăneşti au fost organizate cu multă viclenie şi îndrăzneală…Să nu uitaţi că împrejurul nostru multe focuri ard de mulţi ani. Poate cineva să nege că acestea nu au avut şi ele influenţă asupra noastră ?”, în vreme ce I.A.Brătescu intra direct în subiect: „…daţi afară pe Dl. Rakowsky şi pe ceilalţi mişei ca dânsul, străini de neam şi de sângele nostru şi atunci se va face linişte în ţară” (Dezbateri parlamentare, 1906-1907, p.831-832). Anterior acestora, N.D.Spineanu menţiona la 9 martie 1907: „Vedem cum fraţii noştri din toate părţile se răscoală şi dacă astăzi nu s-au răsculat peste tot, se vor răscula mâine pentru că o mână ascunsă îndeamnă la rău pe cei puţini conştienţi de drepturile lor”( Ibidem, p.675); despre influenţa socialiştilor ruşi şi încercarea de combatere a acestora a se vedea 1907 în perspectiva istorie, Editura „Junimea”, Iaşi, 1988, p.212-219).

[14] Giurgiu, p.190; din raportul Revizoratului Şcolar al Judeţului Vlaşca adresat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice privitor la rolul jucat de învăţătorii din cuprinsul judeţului în vremea răscoalei.

[15] Declaraţia lui Anastase Popescu, din Giurgiu, negustor cu prăvălie la Găujani (Curtea,ds.1., f.12).

[16] Ibidem, p. 279.

[17] Ibidem, p. 244.

[18] Ibidem, p. 194.

[19] Ibidem, p. 190.

[20] Ibidem, p. 192.

[21] Curtea, ds. 1, f. 5; „duminică 11 martie, am văzut pe Marin Trandafir, venind călare dinspre Giurgiu, adunând oamenii…că vin 2000 de studenţi dinspre Petroşani ca să puie foc la Dl. Cazacu”.

[22] Idem, ds. 6, f. 49 v.; „…l-am întrebat de studenţi unde sunt şi el mi-a răspuns că este numai unul cu el şi acel student este din Craiova; am zis să mi-l arate şi mie şi mi.-a zis că este înainte, pentru că eu cu acest Ion Cuţulescu eram în urmă…”.

[23] Monitorul Oficial, nr. 279, din 14/27 martie 1907,, p. 10832. învăţătorul din Cămineasca arăta la 20 martie 1907 că răscoala a fost declanşată de sărăcia sătenilor şi deci, a ţării. „Dar mai presus de toate, am priceput şi răul cel mare: îngenunchiarea  ţării sub dominaţiunea străină, de nu se potoleau răscoalele cu puşca şi cu tunurile” (Giurgiu, p. 124).

[24] Giurgiu, p. 169; informaţia este suspectă deoarece preotul era acuzat de primarul comunei, aflat cu aceasta în duşmănie (com. Crevenicu - Răduleşti), în vreme ce alt preot spunea că a fost ameninţat de ţărani.

[25] Ibidem, p. 245.

[26] Ibidem, p. 244.

[27] Curtea, ds. 3, f. 65.

[28] Ibidem, f. 76 v.

[29] Idem, ds. 23, f. 4 – 5.

[30] Giurgiu, p. 182.

[31] Curtea, ds. 3, f. 20.

[32] Idem, ds. 2, f. 11.

[33] Idem, ds. 3, f. 3.

[34] Idem, ds. 2, f. 23.

[35] Giurgiu, p. 245.

[36] Ibidem, p. 240.

[37] Curtea, ds. 5, f. 4v.

[38] Idem, ds. 1, f. 13.

[39] Giurgiu, p.279-280.

[40] Ibidem, p. 240.

[41] Ibidem, p. 216; a se vedea şi 1907 în perspectiva istoriei, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 102 şi 216.

[42] Curtea, ds. 23, f. 3v.

[43] Ibidem, f. 2.

[44] Idem, ds. 22, f. 5.

[45] Idem, ds. 6, f. 22.

[46] Ibidem, f. 3 v.

[47] Ibidem, f. 30 v.

[48] Ibidem. F. 73.

[49] Idem, ds. 3, f. 56.

[50] Idem, ds. 2, f. 5.

[51] Ibidem, f. 7; o descriere generală în Giurgiu, p. 240.

[52] Monitorul Oficial al României, nr. 4 din 4/17 aprilie 1908, p. 158-166

[53] Monitorul Oficial al României, nr. 11 din 12/25  aprilie 1908, p. 544-545

[54] Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, op. cit. p. 159

[55] Ibidem, p. 161