Prânz cu măr pe un diamant

Pot , desigur, să evoluez dincolo de absolut,
Cu toate acestea, mă tac, utilizat-doborât,
Într-o singură picătură scursă de apă,
Homo ad circulum , pentru cercuri,
Măsurători, tu, măsurându-mă, ceea ce stai,
Descoperindu-mă dincolo de analogii,
De sensul comun şi grotesc,
Fiindcă eu, pur şi simplu, te iubesc,
Fără condiţii din prima lună pe cetate,
Restul sunt lacăte şi şapte păcate,
Ci prin mine, exerciţiu constant,
Fără maci şi genunchi puşi pe Lună,
Fie ea şi în eclipsă, mai bine-bine, decât lipsă,
Doamne, câtă arhitectură de Soartă mi-ai dat!!!
Eu să construiesc un palat obiectat şi structurat,
Eu fiind şi constructor şi ţel, adâncit în proiectul furat,
De fiecare dispoziţie adâncită-n idee,
Ca o hermină curbată, ca o palidă femeie.
Acum simt că tu îmi dai ţelul ca o oglindă lunetă,
Ca o periculoasă şi tăcută, perfectă arbaletă,
Înălţată de mâna dreaptă în şoaptă,
Potenţial de taină, trădare şi faptă,
Nu ca în Cina aceea,
Ci ca în MĂRUL şi FEMEIA.