Blestem

M-adun încet, ca frunza din mătase,
Lăsat domol din pețiol scăzut,
Ma întăresc cu fir subtil pe oase,
Asa cum și Pericle ar fi vrut,
Nu știu orând de mari ticăloșii,
Eu cresc din muncă sau din rezistentă,
Pe ei ii tot desfid, dar cred că știi
Sunt plini de ei și fac omniprezentă,
Sunt blestemat, de aceea ii blestem,
Ca să traiască doar o zi ca mine,
Apoi când în chindie ei se tem,
Ii mai blestem odată pentru sine,
Să le  măsoare viermii amândoi genunchii,
Să le putrezească ochii și rărunchii,
Să n-aibă odihna și nici vreo putere,
Să nu se bucure de-a lor avere,
Să cadă casa pe ei,
Să rămână instant chei,
Să le anchilozeze degetul pe touch,
Să vrea să  facă, dar sa dea în draci,
Să aibă ce-am furat sau luat vreodată,
Să stea în pușcăria ferecată,
Doar copiii lor să poată s-o ia de la început,
Că sunt nevinovați și n-ar fi vrut
Să aibă asa mizerii de părinti,
Asa că, să le cadă și doi dinți,
Iar dacă tot mai merg pe lângă lanț,
Dat neamului fără vreun șfanț,
Să stea cu cheia în lacăt pană o rugini
Si limba în gură n-o putea vorbi,
Aceste furuncule și acest gunoi,
Să crape în mers ca zeama din puroi,
Să vrea sa facă, dar sa nu le iasă,
Să vrea sa strige, dar încet sa varsă,
Să stea doar bumbeni, să ii doară-n bumbi
Si ochii să le iasă prin rărunchi!
La șaptezeci de biserici m-am rugat
Să facă dreptate Domnul Prea-Înalt,
Iar după aceea orice o fi ,
Ca fluturele blând, m-oi odihni!