Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».
Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 26 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».
Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.
Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».
Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.
Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizzly, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.
Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.
Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.
Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.
Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !
Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.
Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.
Ionel Muscalu
