Ca întotdeauna...

Uneori nicio bucurie nu durează, 
Alteori nicio nefericire nu ține,
Uneori boabe de mazăre albă îmi curg din ochi,
Alteori furnicile se plimbă în paharul de cristal,
Niciodată modestia nu e la fel cu celelalte,
Niciodată o dragoste nu seamănă cu altele,
De cele mai multe ori sfaturile sunt date de neinspirați,
Totdeauna viata are un inevitabil sfârșit,
Totdeauna ne credem nemuritori,
Iar coșul meu de răchită făcut de mâna bunicului
A înverzit în primăvara aceasta, nu de la mucegai,
Ci de la frunzele noi, pe care am fost nevoit
Să le iau de la zero, dincolo de biblioteci sau ghilotine,
Să le pun în pământ,
Acum pământul acela este sfânt, iar mâțișorii lui,
Neimaginativi, ci galben-verzui atrag albine,
Simplitatea aceasta a lui Dumnezeu,
Căci cine ar putea da simplitatea asta atât de pură
In atât de complexitatea ei briliantă?
Lasă cărări prin sălile de bal ale prinților,
Făcând să   inflorească flori de alabastru,
In același timp în care unii strigă, rămas bun, stelelor,
prietenul meu, poetul, trage de clopot când săvârșește un poem!

Despre fericire nu am sa-ti vorbesc acum,

Despre fericire nu am să-ți vorbesc acum,
Lumina ochilor mei,
Pe care o iubesc asemeni florilor, zborului păsărilor,
Curcubeului, zilei de mîine și
Nici despre realitatea din ochii tai,
Caci în ei, deși nu vad infinitul,

Vad a oamenilor fata, exact asa cum sunt ei,
Vad a lumii fata, lipsita de sens uneori,
Încît, dacă ochii tai nu ar fi fost frumoși,
Plini de sens și umbriți de romantica așteptare
A realității exacte, eu tot i-as fi iubit,
Fericit sa caut în ei sufletul tău oglindit,
Dar asa, Dumnezeu a făcut lucrurile mai simple,
Bucurîndu-mă dintru început cu excesul tău de frumusețe,
Pe care tu o pui în tot ce atingi,

Dar mai ales în ceea ce lași pe lume,
Asa amintirea ta va fi una a frumoaselor poeme viitoare,
Pe care alții mai talentați le vor scrie despre vlăstare,
Neuitînd niciodată aceasta floare  visătoare,
Care înseamnă ceva: fericirea mea!

Aprilie

Vine aprilie, voinicul, coboară din munți,
Prin pruni, cireși, caiși, meri, arata ai florii dinți,
Musca frumusețea din albine, aripi prea mici,
Pe pereți albaștri apar drosofile sau pe covrigi,
Cainii se nasc iarăși cu miile prin cele orașe,
La noi mai sunt putini marinari, doar tatuaje,
Ce se lasă vederii pe domnișoare care infloresc,
Scîrțîie străzile de la tocuri ce  nu ruginesc,
Ploua bastard peste floare cu lacrimi mii,
Pomii își varsă pe jos hainele, fluturi de-o zi,
Se rupe zăgazul cerului chiar lîngă casa,
Cresc pe alocuri alarmele de după masa,
Lumina ne strica iar somnul de dimineață,
Iar tanar ai vrea sa fii, sa pleci în viata,
Vine aprilie năvalnic cu ziua mea,
Se scutur nerăbdările, dar parc-as mai sta...

Când rătăcim pe cai umblate

Când rătăcim pe cai umblate,
Tot căutând un sens în plus,
Gândiți-va c-odată-i Paşte,
Pe care Domnul L-a adus.

Si chiar de v-ați pierdut speranța,
Ori de așteptați încă ceva,
Creștinilor, voi iubiți viaţa,
Pe Cel ce ne-a dat-o pe-a Sa.

Creștinilor ce iubiți viaţa,
Cu sufletele între sorţi,
Pe-o rază vă clădiți speranța,
Hristos a Înviat din morți!

BALADĂ DE PREA PUŢIN…

Noi prea puţin ştiam că banii costă,
Noi prea puţin ne mai faceam de cap,
Din veacuri moartea violentă-i mostră
Pentru poveşti cu strigi şi cu harapi.

Noi prea puţin prindeam în cărţi terestre
Vânzarea sufletului pentru un ban în plus,
Din cereri facem paranoi ecvestre
Şi nu ne spune nimeni că nu e de ajuns.

Degeaba strigă oglinzile nebune,
Noi prea puţin ne mai privim pe noi,
În inimă chiar poate să ne tune
Tăcuţi ne chinuim, căci suntem goi.

Prea permeabil, molipsit aiurea
De boli de piele, tatuaje arse,
Noi prea puţin cunoaştem lumea,
Chiar dacă ea ne strigă-n oase.

Pe orbita jalei obligaţi să ţinem
Înfricoşarea cinicului timp
Noi prea puţin ştiam să râdem,

Eu prea puţin ştiam să mint.

N-au înnebunit, dar urmează să înnebunească în curând

SALCÂMII

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umbla despuiați prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara.

Si l-au scos de dimineață
Alb si încărcat de roua,
Cu miresme tari de ceruri,
Smulse dintr-o taina noua.

Au înnebunit salcâmii
Si cu boala lor odată,
S-a-ntâmplat ceva, îmi pare,
Si cu lumea asta toată.

Parca s-a făcut mai clara,
Parca s-a făcut mai buna,
Parca dragostea întreagă
Vrea pe note sa si-o pună.

Păsările aiurite
Își scot sufletul din ele,
Alungat de doruri multe
Călătoare printre stele

S-a-mbătat pădurea verde,
Nu mai pare atât de calmă,
Tine luna lunguiață,
Ca pe-o inima in palma.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
In haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii
Si tu vrei sa fiu cuminte?

Versuri : ARHIP CIBOTARU
Din volumul «Pe urmele dorului» , Editura «Literatura artistica» , 1980

Viata ca o parada

Dimineață m-am întâlnit cu un prieten
Pe care demult nu l-am mai văzut, 
M-a întrebat:
-Poete, i-ai lăsat pe ăia cu aracet pe față?
Te albești, acum când dă lumea în verdeață?
te-ai dus pană aproape de lună în călătoriile tale,
Ca să-l găsești pe Prunaru și acum stai în acvariu?
Unde dracu s-a dus tinerețea noastră slăbănoagă,
Când bunicii trăgeau gloabele de dârloagă,
Iar tu repetai cu vorbe din Ion Creangă,
Că-s telegari și or să facă
Viața ca o pradă,
Încât nici mareșalii, nici regii, nici prinții,
Nu vor putea în carnea noastră să-și ascută dinții!
Fiindcă ne vor manca din cotlete,
Doua cocote și alea repetente,
Niște stoarse politice, repetenții și ghiujii,
De să ni se ducă zgârciturile la moflujii,
Pe care o para chioară n-ai fi dat?!
Băi, la dracu, țara asta este stat,
Că ii sapă pe toți,
Aia dovediți ca prosti și ca hoți!
Ma gândeam să-i răspund la o cafea,
Dar el o plantase deja
Si aștepta să se coacă acolo în Brazilia
Unde emigrase de niște ani,
Fiindcă ii plac euro, dolari, orice bani,
Asa că m-a întrebat încă într-o doară:
-Te bagi la cules sau bei tot apa chioara?

O zi din viata mea

Neata, iubito, de sens
Ochii tai imi sunt mari,
Picioarele tale imi sunt lungi,
Gura ta imi este mica,
Doar buzele tale mi-s dulci.

Traiesc o viata cu tine,
Aici unde nimic nu e usor,
In tara lui rau si lui bine,
In care orice secunda e un dor.

Genele tale mi-s dese,
Fata ta mi-e alint,
Rasaritul ne naste la mese,
In lumi ce nu ne cuprind.

Mainile tale ma dor,
Degetele tale ma canta,
Imi trece prin vene adevar,
Cand zilele tot ma framanta.

O carte e-n sufletul tau,
Iti prinzi in privire planete,
Cu maine cresti fiului meu
Perspective abrupt coerente.

Si-n seara capruie din Sud,
Cand Soarele paraseste inaltul,
Te prind la mine in cant,
Crescand hotarata baiatul.

Parabolă despre ziua bărbatului

Stimaţi ascultători ai verbului a fi,
Întoarceţi-vă faţa şi gândul vostru gri
La vajnica speranţă, prea-migălită-n an,
Pe care cu ofrande o umpleţi de molan,
Ca s-o drângiţi din fleică, din ceafă sau pastramă,
Condeie de principii, organizări, sarmale,
Mici îngânaţi de vise, muştar extenuat,
Traşi dintr-un sfinx albastru sau cal înaripat,
Talere de disecţii, festina lente echer,
Pe care îngânai:"mai du-mă, măi, şofer!"
Relaţie univocă, centrifugată-n vers,
O halbă şi un ţoi băute la demers,
Ca sânii voluptoasei poveşti realitate,
Cu obiceiuri ample şi gânduri deocheate,
Adus german acasă de Dama cu camelii,
Să iasă Traviata din florile sinelii ,
Cinând pe bulevarde, apatic visătoare,
Cu felurite vinuri, la feluri de mâncare.
Stimați trăitori ai verbului a vrea,
Prindeţi-vă ţigarea ori ceaiul sau cafea,
Trăzniţi-vă-n nelinişti speranţele solare,
Băute azi cu sete din patruj' de pahare,
Cunoaşte-ţi dar iubirea, aşa cum este ea,
C-apoi realitatea v-o prinde şi v-o bea!

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Sarailii de fum

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Sarailii de fum: În ochii tăi m-aş fi pierdut etern, Iar viaţa mi-aş fi dat-o pe-un sărut, Parfumul tău l-aş  folosi ca scut, Chiar împotriva desti...

Femeile, eterna noutate

Femeile, eterna noutate,
Tăceri strivite doar de buza lor,
Cu mângâieri de multe ori furate
Şi cu surâsul armă, dar şi dor.

Femeia iubind odată jumătate
Ba flori, podoabe, stele ori scântei,
Îşi face din viaţă parte pentru parte,
Şi cresc bărbaţi puternici peste paşii ei.

Femeile mereu nemulţumite,
Mereu dorind mai mult şi mai avan,
Pământ de arcă printre ploi cernite,
Ecouri de cleştar peste vulcan.

Femei în cuib cu prada sării aduse,
Dintr-un sărut la puiul mult iubit,
Frumoase, ca şi cărţile nespuse,
Cu spirit viu, mereu neostoit.

Femei miros, femei eteritate,
Femei îmbietoare ca şi veacul nou,
Ce strălucesc nemărginiri perlate,
Oceane apocrife într-un ecou.

Femei de epopee, file de poveste
De Penelope în odisei fantaste,
Rămân în suflet veşnice neveste
Ori ca sub Troia, nicidecum prea caste.

Femei martir, femeia mamă bună,
Femei moment, uitate-n vremi ca mierea,
Femei cărnoase, floare de sub lună,
Iubind prin curcubee de abis trecerea.

Femeia paradis, ca ploaia caldă,
Renaştere perpetuuă şi tandră,
Femei lingou,  femeia muză, femei belciuge,
Pe toate le iubim când toamna nu ne plânge.

Iar primăvara-n versuri lungi şi terne,
Prolix, cu flori de lotuşi şi cu aur,
Noi punem numele Femeie în tezaur
Şi recunoaştem că sunteţi eterne!