SUBSTITUIRE DE BALADĂ DE PRIMĂVARĂ

Femei galbene, femei roşii,

Aduse de un vânt idiot pe deasupra,
Râd târşâindu-şi galoşii
Pe obrazul învelit cu surâs supra.

Matadori fără tauri,
Lovind bigudiuri cu sete,
Câştigă coroane de lauri,
La fete cochete.

Milenii de sete se varsă în apă
Pentru un minut fără ceva stres,
Încăpăţânate- secundele crapă,
Prefăcând păcatul într-un interes.

Prima busculadă e tehnicoloră,
Abandon de frunze, flori doar pe ales,
Lacrima se sparge rănind ceva floră,
Viaţa se consumă fără inteles.


Proaspătă, zvântată, de palidul soare,
Udându-şi obrazul cu sloiuri de frig,
Primăvara-şi ţine fiorul ca atare,
Perpetuua glumă să nu pot să-i strig.

Bun prilej de farse, dar cu consecinţe,
Primăvara asta va strivi balauri,
Colţii ei de muguri, răcnet de fiinţe,
Valorează sigur greutatea în aur.

Hoinărind prin lume, încăpăţînată,
Dă şanse egale celor ce-o doresc,
În maiou de acasă stă destrăbălată,
Fără să îi pese de cei ce-o bârfesc.

Femeile verzi născocite-n pripă,
Într-o confruntare de basm răsuflat
Îşi examinează viaţa ghemuită,
Apoi explodează în trai uşurat.

Enervanta aripă de îngeri lehuză,
Care în istorii s-a tot impregnat,
Bate şi prin rima vântului mofluză,
Ca să închidă în urmă versul meu ratat.

Însă traiectoria ritmului tălâmb,
Creşte buruiana neplivită-n câmp,
Foşnind îndărătnic către prăbuşire,
Excelent postludiu pentru o sclipire.

Luna seamănă cu o agrișă dulce acrișoară, I se vad semințele, când se face seara...

Luna seamănă cu o agrișă dulce acrișoară,

I se vad semințele, când se face  seara...

Carte postala

Eu te iubesc ca vulturul azurul,
Ca ursul alb lumina lui polara,
Ca steaua al lunii răsărit aurul
Din forma ei prea-plina, legendară,
Eu te iubesc ca delfinul marea
Si ca pe vânt eu te iubesc în zori,
Ca iepurele câmpul și pădurea,
Ca pasărea ce zboară printre nori,
Ca mama ce își iubește al său copil,
Ca cerbul ce se luptă în deșii codri,
Ca tigrul ce la râu merge tiptil,
Atunci când tu mă răsfeti cu ochii!

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Seri de lemn

Giurgiuvean şi Poet in vreme de ploaie: Seri de lemn:

Seri de lemn

Ne atinge seara, sfâșiind lumina,
Cu pasul ei cel tandru și peren,
In fiecare zi venind la întâlnire
Cu norii sus, cu stelele etern,
Clipind oricui cu fluvii de lumină 
Din vulturi puri, care nove respiră,
Haideți, Ithaca nu apune-n mare,
Deși și astăzi logodite-n roze
Ferestre albastre se deschid în zare,
Clipind femei ce stau în așteptare,
Umplându-și mintea cea păgână
Cu gânduri mânioase, dar și brună
Strigare abruptă peste sfânta lună !
O spuză-n cer, ca jarul din grătare,
Cu puncte de istorii și de semne,
Un viitor cuprins de înfrigurare
Peste apusul care sfarmă timpul..., ca pe lemne!

Seri de lemn

Ne atinge seara, sfâșiind lumina,
Cu pasul ei cel tandru și peren,
In fiecare zi venind la întâlnire
Cu norii sus, cu stelele etern,
Clipind oricui cu fluvii de lumină 
Din vulturi puri, care nove respiră,
Haideți, Ithaca nu apune-n mare,
Deși și astăzi logodite-n roze
Ferestre albastre se deschid în zare,
Clipind femei ce stau în așteptare,
Umplându-și mintea cea păgână
Cu gânduri mânioase, dar și brună
Strigare abruptă peste sfânta lună !
O spuză-n cer, ca jarul din grătare,
Cu puncte de istorii și de semne,
Un viitor cuprins de înfrigurare
Peste apusul care sfarmă timpul..., ca pe lemne!

...................................................

Si parca-ți vad seninul trup,
Pierzându-se în marea învolburată,
Uitând de viată, de flori ce se rup,
Trecând sub apa lumii sărutată,
Ca un delfin ce-mi strigă ademeniri,
Eu, vasul calp, lăsat în mal de-un val,
Ma uit în zare să te aud prin firi,
Ce de zefir nisip, castel, liman,
În trupul tău, clepsidră muritoare,
Își află fiorul lumii primordiale...

POTECI UMBLATE

                                                                        dedic aceasta poezie unui barbat: tatalui meu

Născut cu-n dar de-a lumina tot locul,
Pe care-l celebrează poftit sau nepoftit,
Îşi are-n neodihnă tot norocul
Şi-n viforoase zbateri purcede neostenit.


Ca pomii de Rusalii, zâmbind când eu mă scol,
Arată încă verde cu sufletul lui cald,
O spaimă şi-o îndoială, iertare, foc şi viscol,
Cer bântuit de nouri de cositor ce ard.


Bea cu venin din Câlnişti izvoarele divine
Ce-nseninează stele, polare ca şi noi,
Poveşti despre triumfuri şi Iele orfeline,
Jucând sub cerul liber, ne beau pe amândoi.


I-am cunoscut genunchii şi palmele muncite,
Când ridicat din abur copilul a hălăduit,
Cu arcul de mistere prin codrii risipite,
Vânând fantasmele care ne-au bântuit.

Vas cu mere

Sunt prizonierul mărului din trup,
Ma arde coaja lui atât de roaşă,
Mă întristează şi vreau să te pup,
Tu coastă, tu, care îmi eşti şi moaşă!

Sunt prizonierul frunzei şi al ruşinii,
M-ascund în taifun de ochi turbat,
Cu tine-n braţe, ca să-ţi încerc crinii,
În suflet sfânt, brocat şi parfumat.

Sunt stivuit în fapte de ocară,
Biblioteci de stări cu scări şi cu registre,
De flăcări colorate-n zei spre seară,
Am inventat, ca să m-ascund, Magistre!

Sunt ca o sticlă de ţuică pe o pară,
Păstrând tăria şi-nvelind puterea,
Atâta dragoste vibrează visul iară,
C-aş mai muşca de atâtea ori căderea.

Cu pulberi tandre, pecete de iarbă,
Mi-ai pus în muncă şi în legământ,
Să ard din mere tălmăciri de soartă,
Mohor culcat în amfore de lut.

Eu, trup de somn, pământul ars cu moartea,
Sunt lutul din cuptor, cât aş putea visa,
C-apoi, desăvârşirea ne sorcovea cu arta,
De-a colinda, de-a râde, de-a urla.

Mă întorc în măr, ca viermele în păcat,
Sunt iar copil desăvârşit  în rai  şi sper,
Bucata aceea încă să nu fi muşcat,
Prin coaste îmi curg şi chiciură şi ger.

Cu speranța prin viata călcînd

Viata noastră are doar un singur sens,
Indiferent unde ești în acest demers,
Nu contează nici  pe ce drum vei merge,
Pe cer sau pe mare, orice ai alege,
Peste mari și tari de ai  înțelege,
Tu ramai în sine un micro-univers,
Laturis, în rost sau doar într-un vers,
Care își face legea și rămîne în timp
Chiar cu trupul frant, chiar fara de nimb,
In sofisticata și fascinanta rutina,
Om în lumea asta plina de ruina,
Plina de iubire, fără sens în iureș,
Cum tu nu ai fost plictisitor sau gureș,
Ca atîția alții care cer răbdare,
Însa prin istorii de ai sa privești,
Oamenii respira lupta și iertare,
Trecînd frontiere, fără sa se oprească,
Lucrînd pentru nou, fără sa obosească, 
Nu doar prin cuvinte și speranțe multe,
Ci prin fapte ce alții stau sa le asculte,
Profesioniștii n-au multa răbdare,
La cata inspirație, mai multa sudoare,
Sigur, sunt legende, oameni predispuși
La a-și închina viata nici măcar lor înșiși,
Cavaleri științei, nu-s doar cei aleși,
Însa cei aleși sunt cei care știu
Ca a învinge, înseamnă ca ești viu,
Fiindcă în căutare nu e un blestem,
Ci e afirmarea lui a fi peren,
Unica putere de a-ți învinge viata,
E sa treci prin moarte, neuitînd speranța,
Ca ce lași în urma nu se sparge-n vreme,
Ci te depășește, doar ca sa te cheme...
Cu speranța prin viata călcînd

 

Alunec pe inima ta

Alunec pe inima ta ca pe o coajă de banană,
Fac dansul acela ciudat să pară o înfăţişare
La primărie, gata de schimbat verighete
Şi-ţi întind sufletul până la fix,
Aşa cum tu, inventatoare de suspine crepusculare,
Mă laşi alp nins de flăcările crepusculare ale lui mai,
Mai stai, mai vino, mai respiră!
Hai, respiră! Un-doi, un-doi, respiri!
Aşa ca să-ţi plăsmuieşti propria patetică, istovitoare cădere?
Să nu ceri obiecte, umbrele de soare, concedii sau bere!
Mai bine, iar mai, scheletul inimii
Să-l laşi să nască prunci dogoritori de păsări,
Pe care eu îi voi învăţa să alunece pe inima ta,
Uite aşa!