Aia bătrână începea să ne țină
O slujbă psaltită şi-o poveste de demult
Cu iele şi zodii şi pământ de pământ.
Ăla bătrân inţepa încet cu sula.
Trăgea aţa aşa de la subţire la gros,
Făcea hamul puternic pentru Sava nebuna
Să nu mai fugă şi s-o rupă la os.
El tăcea, nu s-asculte, ci să dea răspuns,
De nu s-o potrivi povestea –ndeajuns,
Ca să aibă el ultimul cuvânt,
Orice ar fi fost, dar pământ de pământ
Apoi şi ea lua aţa aia tare din cui,
Nu ca să coasă, ci ca s-o dea lui,
Ca să aibă el aşa încă odată cuvânt,
Când tăia-n patru mămăliga rostind legământ.
Luna plină creştea către cer,
Noi mestecam încet şi tăcut şi stingher,
Apoi unul râdea aşa pe-nfundate,
Ăla bătrân îl ardea peste spate.
Toţi ne gândeam nu la ce o să fie ,
Ci la ce fusese, la câtă urgie
Rupsese carne din trupurile noastre.
Pământ din cuvânt şi cuvântul din astre.
