Zăpezi de azur

Când tu deschizi fereastra,

În mine curg zăpezi,

Albastre, înverşunate,

Ca apele repezi.

Dragă femeie, în ierni patriarhale,

Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,

De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,

Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.

Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,

Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,

Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,

Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.

Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,

Lumina strălucească  pe faţa ta, de tremur,

Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,

Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!

Renasc aicea pricini, când tu deschizi fereastra,

De aceea încă odată, cu  cerul te conjur,

Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,

Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur

!