Arca pieirii mele

                             Tu eşti o clepsidră întoarsă pe dos,

                             În care eu pun nisipul să curgă în sus,

                             Făcând noaptea să plouă ceţos,

                             Cu fiecare apariţie a lumii-n apus.

                             Tu ningi cu sentimente-n minele maree,

                             Eu bogătaş de fapte şi de vise,

                             Cu lacăte pentru poveşti precise,

                             Mă-ntorc la tine, ca orice maree.

                             Albastru sunt, tu limpede ca iarba,

                             Paleta pictorului nostru ne-mpreună,

                             De parcă într-un noapte bună

                             Stă curcubeul la instantanee cu goală talpa.

                             De aici, de unde ne măsoară timpul,

                             Deşertu-ntreg îl vărs în sticla ta,

                             Pentru că am vrut sa fim şi altceva

                             De parcă-n stări de graţii ne oglindirăm chipul.

                             Tu eşti un ţărm, ce sprijini marea-ntreagă,

                             Eu sunt biet val de furii şi iubire,

                             Ce îţi aduce-n dar a sa pieire,

                             Ca fiecare spargere de mal, să stea-ntr-o arcă.

                             Aşa clepsidră, ţărm, deşert, fiinţă,

                             Aşa albastru val pierdut în vise,

                             Ce unul pe-altul îl măsor precise,

                             Tăceri, cântări, iubire, flori şi conştiinţă.