în vălătuci de nori dibaci,
ne pune inimile la încercare
şi ne răstoarnă-n suflet cozonaci,
atât de bruni, atât de plini de daruri,
Stafide mari din struguri aurii,
Le simt lipindu-se de cerul gurii
Şi simt prin ele duhul unor vii,
Apoi coboară în nas cu frunze moarte
Şi-n ochi cu pere mari de aur spus,
Pe care numai cel ce ştie carte,
Să-l poarte-n suflet este predispus.
Mă doare toamna asta cotidiană,
Fiindcă o simt şi la poporul meu,
Lăsat în suferinţa lui să geamă,
Cu ochii tot plângând la Dumnezeu.
Popor sortit să-şi veşnicească toamna,
Mereu bogat în roade, dar sărac în vis,
În loc de bucurie, el trăieşte drama,
Aceluia ce un destin i-a fost prezis.
Cu toate acestea cred în primăvară,
În verdele ce-şi rupe propriul drum,
Printre gunoaiele lăsate peste iarnă
Tot de cei care nu au timp acum.
Şi e frumoasă toamna în amalgame,
Lăsându-şi trena să fluture pe alei,
De mă gândesc la iarnă şi la poame,
Aştept să vină primăvara-n urma ei.
3 comentarii:
Minunate imagini ale celor patru anotimpuri, care prind viaţă prin cei ce le percep: mereu la fel, dar totuşi altfel...mai bătrâni şi înţelepţi cu fiecare an.
Da, am citit si eu cu placere acest poem auriu, si cred ca am reusit in sfarsit sa ma abonez pe Networked blogs.
Pe curand,
Irina
M-am strecurat in toamna asta ruginie a ta si am simtit durerea ei. Dar peste tot si toate m-a ridicat crezul tau atat de frumos... "Cu toate acestea cred în primăvară,
În verdele ce-şi rupe propriul drum".
Frumos scris, Ionel! Sa-ti fie crezul urcusul spre zari senine!
Trimiteți un comentariu