Şi clopotele cerului tot bat,
Mă întorc în mine ca-ntr-o mânăstire,
Să simt un univers înaripat ,
Să plâng cu ploaia,
Să mă risipesc
Într-un prezent mereu necunoscut,
Să aştept câmpia să mă învelesc
Cu râurile ce puhoaie sunt,
Să vin din munţi,
Să mă întorc râzând,
Lăsând deoparte proştii şi moflujii,
Să schimb pe-un rând
De fulgere ce cad,
Plesnind în după-amieze ghiujii,
E-un Domn în lume,
Unul singur este,
Prea-treaz vedenii nelăsând să crească,
Desculţ umblând prin ceruri ce străbat
Această Cale Lactee prea sihastră,
Nedeslușit de ochii minţii bat
Prin lumea mică ritmul ca de tobă,
Să adun distih de vorbă sobră
Într-o inimă ce tace altă limbă,
Ce pe timpan, scăriţa mi-o colindă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu