Să cadă din ceruri pe pământ odată,
Să poată din nou să-l refacă
Pe omul de zăpadă, numitul Costel,
Cu ochi de cărbune şi un pic cam chel,
Să fie iarnă ca în copilăria lui,
Când erau vijelii şi omătul hai-hui,
De urca peste maşină sau până la gard,
Dar eu nu şi nu, că de unde să ard
Lemnele pădurii şi vadra de vin,
Că anul acesta s-a făcut puţin,
Iar din ce s-a făcut, eu n-am luat nimic,
Aşa că las-o de nea, să mai stea încă un pic
În cerurile albastre, să le fie frig la astre,
Să le îngheţe stelelor genunchii şi nasul,
Să fie şi ele de mai mare hazul,
Să alunece pe gheaţa celestă,
Să-şi rupă galoşii din pâslă extraterestră,
Să patineze sau hochei să joace,
Cum juca ăl bătrân cu zgaibarace
De zodii şi colţi de stele,
Să le rânjească şi lor din fasole
Steluţele mici, îngheţate, fără fes şi cu mucii pe piept...
Băi, tată, stelele au alt regim,
Cheamă neaua odată, să pot să-mi revin
Pe derdeluşul din deal şi gheţuşul din parc,
Să patinez pe gârlă, pornind ca din arc,
Să mă avânt pe valea de la Bălănoaia,
Să-mi îngheţe şi nasul şi faţa şi ...
Las că mă cerţi, aşa că uite fac cinste
Cu un vin de smochine şi cu două batiste,
Să fii pregătit pentru crivăţul aspru,
Caleidoscop de zile de alabastru,
Luminând înserarea de pe pământ către cer,
Să prinzi şi tu apusul acela stingher
Pe o mare de alb, la noi în câmpie,
Unde arde zăpada cu dunga alburie
Orizontul şi cerul şi cârduri de ciori,
Hai că sunt sărbători cu doliu de nori,
Cu zdrenţe de fumuri uitate pe sus,
Veni iarăşi seara şi zăpezile nu-s!
Bine, copile, ai învins, de mâine promit,
Să scriu iar despre brume şi ninsori în sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu