Vedeam pământul cum se micşora în coama sa,
De departe vedeam vămile văzduhului deschizându-se,
Vedeam Luna şi Soarele la aceeaşi masă,
Doar că Luna avea rochie de mireasă
Şi, firesc, îi lua faţa mirelui,
Nu ştiu să vă spui dacă era chiar a Soarelui,
Dar era cumva o eclipsă, un soi de lumină lipsă,
Chiar în ziua de echinox, când fuge de acasă câinele mops,
Tu erai o piatră, o steie,
Fiindcă stei nu este femeie,
Dar pe tine te vedeam mai aproape, spre frunte, spre genune,
Unde ecoul nu are nume, pentru că e doar o minune,
Acolo unde tu faci cu privirea să mi se dezgheţe sufletul în şuvoaie de ape,
De se rup stalagmitele de păcate, topind calcarele în şoapte,
Mamă!, cum alerga surul peste fiecare în parte,
Bând apă din fântânele ceriului înalte,
De parcă erau din ochii tăi de clipe şi de fapte,
Că de-ai clipi s-ar stinge imediat lumea,
În trap de sur cu spiritul cumva, ca genunea mea,
Tot prăvălit de căprioare-n vânt,
Prin norii blonzi şi falnici şi înfrânt,
Cu muguri şi cu lupi, ba şi lupoaice,
Am să îl cresc pe Romulus cu alge,
Iar surul meu, acum prea-cumpătat,
Clipeşte vântul, uragan urlat,
Căci tu eşti steie, stei sunt clar şi eu,
Iar calul sur este ecoul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu