Condamnaţii

Vine seara nisipului din cruce,
Pe jos mi se varsă şi face plaje pe care le duce
Pe malul tuturor albastrelor mărilor,
Încât noi ne dedăm desfrunzirilor
În fiecare vară, când odată cu soarele
Răsar trupurile noastre goale ameţind ogoarele
De timpi morţi sau trecuţi,
Încât din valuri apar recruţi
Care să toarcă visele-n aer,
Cu faceri de verbe şi câtul în caer,
Că netăcutul, scârţâitul zăcământ,
Ne-a ars la tălpi şi ne-a fost secundelor mormânt.
Iar tu râzi! Cum te cheamă? Soarbe zeamă!
Nu râde, chiar dacă te arde-ntr-un călcâi de-o arcă de seamă,
Fiindcă în celălat călcâi noi am fost condamnaţi
Să stăm în echilibru între viaţă şi moarte pentru a fi salvaţi!