Clopote

Zi-le clopote, o baladă fără prihană,
Înalţat în zile sfinte de post,
Când ai şi tu şi zilele tale un rost,
Înrămat în arpegii de toamnă!

Zi-le, măi, cum zice Dunărea izvoarelor,
Lăsaţi-mă să eliberez miracole
Şi natură şi păduri şi oamenii malurilor,
Cu sentimente uscate în oracole.

Zi-le, măi, clopote cu zeamă de cer,
Un cântec din acela închis în îngerească,
Aşa cum zice fecioria mea rotiri de eter,
Căci  ştie că nu va mânca pâine crăiască.

Răstoarnă tu, clopote, apa în cer
Şi fă o infuzie de credinţă umană,
Născută din speranţa de fier
A pecetei sorţii pe vis şi pe rană.

Zi-le clopote încă de  flacără albă,
Rouă de zare şi sânge de amurg,
De ce se dilată iubirea în nalbă,
Când macii se scutur în ochii ce plâng.

Lasă-mi un clopot pe minutele caste,
Prea rare în lume, crescute sub ploi,
Să viscolim cerul, adăposturi de oaste,
Cu efemere dăngăte, nu doar în nevoi.