Poemele lui Ionel Muscalu ar putea fi puse în
scenă sub forma unui monolog rostit de un mare actor, capabil să treacă fără
ezitare de la indignare la gingăşie, de la gravitate la umor şi de la
deznădejde la joc. Poetul parcurge cu uşurinţă, uneori în cuprinsul aceluiaşi
poem, cele mai diferite registre stilistice. Şi ne ia mereu prin surprindere. În
fiecare etapă a lecturii unui text de-al său, nimeni nu poate să prevadă ce va
urma. Acest caracter imprevizibil al discursului liric menţine mereu trează
atenţia cititorului.
Poetul
se glorifică pe sine şi se ironizează în acelaşi timp. Bravează şi imediat se
întristează, cu o mobilitate histrionică a vieţii afective. Când evocă anii
îndepărtaţi ai copilăriei, povesteşte aproape simultan ce s-a întâmplat
ulterior cu tovarăşii lui de joacă:
„la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile/ Construcţiei
socialismului în staţia de autobuz/ Doar eu şi copiii aceia ştim,/ Doar că unii
au murit,/ Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi/ De ruşine că
au îmbătrânit” (În loc de evidență).
Cei mai mulţi au murit de ruşine că au îmbătrânit...
iată o presupunere emoţionantă, pe care numai un poet putea s-o facă. Ionel
Muscalu vede ceea ce nu văd oamenii obişnuiţi. El contrazice prejudecăţile curente,
bazându-se pe un elan care reinventează existenţa. Iată cum începe un poem
intitulat Dragostea nu există:
„Te iubesc chiar dacă dragostea nu există!”
Un adevărat poet sfidează evidenţa, instaurează
adevăruri axiomatice în locul argumentaţiilor cinice. Este exact ceea ce face
Ionel Muscalu, purtat de un entuziasm înnăscut, necircumstanţial, de o bucurie
de a trăi care transformă viaţa de fiecare zi într-o sărbătoare.
Dragostea, în poezia lui, nu are nevoie de o recuzită
fastuoasă. Darurile pe care şi le fac îndrăgostiţii, insignifiante din punctul
de vedere al oamenilor cu spirit practic, deţin, în viziunea poetului, o
valoare imensă:
„Mai ştii picătura aceea de apă?/ A fost primul
diamant pe care ţi l-am dăruit,/ Tu mi-ai răspuns cu o zbatere de aripi de
fluturi,/ Mi-ai dat un flutur de gene pe obraz,/ apoi, un sărut şi mi-ai căutat
mult,/ Aproape un an, un trifoi cu patru foi,/ Nu te-ai lăsat până nu l-ai
găsit” (Mai știi).
Starea de spirit a poetului, indiferent de vârsta la
care şi-a scris fiecare poem, este tinereţea. Adolescenţii văzuţi în imaginaţie
de Nichita Stănescu învaţă mersul pe apă în picioare. Adolescenţii lui Ionel
Muscalu se dezbracă de fluturi pentru a călca, puri, pe nisip:
„Doamne, ce tineri eram atunci,/ Cât de dornici de viaţă,/ Cât
de mult plonjam în fiecare zi,/ Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,/ Nu
conta că era dimineață, zi sau seara,/ Nici
noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,/ Ca să călcăm puri pe nisipul lins de
valuri”. (Caruselul de fluturi).
Într-o
antologie a poeziei care slăveşte tinereţea ar trebui să figureze, neapărat, şi
Ionel Muscalu, care a eternizat în versuri inspirate această vârstă.
Remarcabilă este şi inventivitatea acestui autor. Îţi
vine să crezi despre el că se află în posesia unui corn al abundenţei
imagistice. Altceva! Mereu altceva!, aceasta pare să fie deviza sa ori de câte
ori se angajează în aventura scrisului. Merge şi el pe urmele lui Ilarie
Voronca, poreclit în epocă „miliardarul de imagini”. Ionel Muscalu tinde să
devină şi el un miliardar de imagini (invulnerabil faţă de DNA!):
„Vilegiaturiștii culegeau fructe de pădure
cu urşi cu tot”, „Stau
singur în patul din camera cuşcă,/ Fereastra-i închisă şi patul mă muşcă”, „Oraşul
se înfăşura în cearceafuri de ceaţă”, „Cormoranii stau pe stâncă la uscat,/
Parcă-s păsări de-mpuşcat”, „Sunt navetist în propria mea viaţă,/ Alerg spre
soare în fiecare dimineaţă” etc.
Dacă cineva mi-ar cere să aleg un
singur poem din această carte, m-aş opri asupra celui intitulat Descântec contemporaneizat. Enumerarea
ingredientelor care trebuie combinate conform unui ritual vrăjitoresc încântă
(nu descântă!) prin farmecul său literar:
„un picior de iepure şchiop,/ scăpat
de vânzare la iarmaroc,/ o digitaţie profilată, dar nedescoperită,/un clopoţel
de argint din apă rânduită,/ părul de pe coada vulpii de urs jumulită,/ puloverul
tău cu şnur, dezbrăcat canonic,/ botul pe care îl faci, de ornitorinc,/ şi
licori din flori de la ursitori-un pic,/ apoi se dă un ptiuuu! pe angoasa
întoarsă/ cât spaima cea trasă din teama de-acasă,/ ca să se ducă frigul pe
pustie,/ dincolo de soarele muls în apus de la tichie,/ de-o fată nurlie,
frumoasă, candrie”. etc.
Poemul, admirabil tradus în engleză
de Monica Rodica Muscalu, are toate şansele să atragă atenţia unor cititori
străini asupra acestui poet original (uneori excentric), insuficient cunoscut
deocamdată de iubitorii de poezie de la noi.
Alex. Ştefănescu
