vineri, noiembrie 30, 2012

La multi ani, Andrei! La multi ani, România! Iubindu-ne viitorul, nebătându-ne joc de prezent, ne iubim şi ţara!




Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.
Din zilele acelea, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei celei noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.
Românii serbează astăzi pe aceia dintre ei care poartă numele Întâiului Apostol-Andrei. Le urez şi eu La mulţi  şi fericiţi ani!
De aici reiau un text, poate nu cel mai reuşit, dar sincer, gândindu-mă la ţara mea, cu gândul la fiul meu. Cred că iubindu-ne viitorul, ne iubim şi ţara!Toţi proprietarii veritabili de ceva viu cresc triburile de păsări, familiile de albine, exemplarele canine sau feline cu gândul la cel mai bun exemplar. 
Fiecare părinte normal îşi vede odrasla ca fiind cel mai precoce, mai inteligent şi mai graţios dintre copii. Unii se mândresc cu primul dinte, alţii se mândresc cu primul cuvânt (fiul meu a spus prima dată „apă”), unii se mândresc cu memoria extraordinară a progeniturilor, unii cu fluenţa în vorbire, alţii cu încăpăţânarea, unii cu inteligenţa (copilul unui prieten numără în engleză şi rezolvă împărţiri), alţii cu imaginaţia, unii cu vocea copiilor ( al meu a fost cepeleag, peltic, acum este nelimbut), alţii cu tăria de caracter şi curajul, alţii cu rezistenţa la frig, unii cu rezistenţa la stress. 
Ţara aceasta, România, de după Sfântul Andrei Întâimergătorul prin Schythia Minor, a fost întotdeauna iubitoare de diverse obiecte de vază ori animale de rasă. Le-a iubit în imaginaţie, le-a importat, le-a dat viata in opere de arta, s-a luptat cu toţii ca să le aibă, le-a gândit jumătate rostindu-le, le-a crescut sub cloşcă de aur, le-a facut sa zboare ca paseri maiastre.
Viaţa halucinantă, simţitoare, fascinantă, zăpăcitoare, orbitoare, blândă, mulţumitoare, lipsită de griji a dat împotriva politicii, tradiţional-relaţională cu împrejurimile şi mereu la îndemâna conceptului cerut de echilibru, perspectiva riscurilor şi a înlăturărilor conflictelor, a încercării de angajare alături de cei care au stapanit vremurile….a unor forţe suficiente care să scoată poporul din impas. Chiar dacă acest lucru a însemnat mereu acelaşi stil "experimentat" de a lua lucrurile undeva "de pe la mijlocul problemei",  adică a obţine prin luptă… dar fără a utiliza toate forţele, nouă ne-a plăcut mereu să fim numiţi cei mai viteji, mai înţelepţi, mai drepţi, mai iubitori, mai Dromichaetes, mai mari şi mai atleţi dintre toţi cei  din zonă.  Si uneori stramosii nostri au fost si ne mandrim cu reale si eroice pagini de istorie.
Uneori ne-au numit ei, uneori i-am bătut noi. 
Alteori ne-am uitat noi şi ne-am regăsit în straniile şi îmbucurătoarele afirmaţii ale celor puţini ce ne-au iubit.
Deşi iubitori de festinuri şi impetuoase provocări bahice, ca şi strămoşii noştri romani, ne-am trezit cel mai adesea pe cu totul alte fronturi şi, mai ales, în război cu puteri universale pentru momentele acelea pe care nu doar le-am împiedicat, dar le-am tratat uneori cu indiferenţă şi, cu regret, trăznindu-le prin cutezanţa şi elanul forţelor succesiv adunate în rărunchii poporului gata de sacrificiu.
Totdeauna ne-am iubit copiii, chiar şi trimiţându-i la Zamolxes!!! 
Ne-am urât regii, chiar şi ucigându-l pe cel mai mare dintre ei, Burebista; ne-am iubit regii străini, oferindu-le o ţară pe care s-o ridice – Carol I, Ferdinand.
Dar, parcă pentru a ne îndumnezei în toate, acest popor care a creştinat păgânismul în cel mai spiritual sens, îşi sărbătoreşte imediat Ziua Patriei, după ziua de Sfântul Andrei, pe un altar al nădejdii din nou împlinite, aşa cum fiecare proprietar veritabil de ceva viu îşi laudă cel mai bun exemplar; aşa cum istoria, uneori discutabilă, ne dă de multe ori bărbaţi de stat care să fie amintiţi mai târziu, din nefericire acum ei se afla in opozitie, iar la "putere" sunt  tot fetele lui Băse…
Am văzut că toate ţările lumii arborează drapele mari şi nu doar vecinii nostri bulgari, sârbi, unguri, ucrainieni, ca să nu mai spun de turci, ci şi brazilienii, americanii, spaniolii, francezii, italienii, nemţii, englezii etc. Până când România va avea din nou oameni de stat, de care să fie mândră, eu propun să cinstim ce a mai rămas din răspândirea bucuriei de a ne fi născut în ţara asta şi să ne alimentăm spiritual arborând câte un semn al forţei noastre sufleteşti legate de dragostea de România. Motivul îl vom găsi fiecare dintre noi. Eu încep de acum şi de aici.



Ionel Muscalu

miercuri, noiembrie 28, 2012

SACRIFICII DE TOAMNĂ



Ce de justificări relative pentru sentimente intempestive,
Când în mână ţineam doar o ghindă fictivă dintr-o toamnă relativă!
Stau aşa, cu şişul ridicat, din care picură idei şi limfă,
De băltesc pe jos cuvintele descleiate, repetitive,
Marcate de-un înger al răbdării, care le montează
Într-un mare logos cu aripi străvezii de toamnă,
Ele fandează, blamează, impostoare, relative se întorc
Într-o failibilă stare de  virtubicare torc,
Nu vor să zacă reconfigurate cu autoritate în carte,
Ci să se gireze unele pe altele într-un mare puzzle.
Atunci într-o comprehensiune realistă  şi calpă
Iau cuvintele de barbă şi le dau foc la aripi să ardă.
Ca frunzele uscate de sub nuc,
Fiindca sfârâie mustul şi rândunelele...se duc.

luni, noiembrie 26, 2012

Arca pieirii mele



                             Tu eşti o clepsidră întoarsă pe dos,
                             În care eu pun nisipul să curgă în sus,
                             Făcând noaptea să plouă ceţos,
                             Cu fiecare apariţie a lumii-n apus.

                             Tu ningi cu sentimente-n minele maree,
                             Eu bogătaş de fapte şi de vise,
                             Cu lacăte pentru poveşti precise,
                             Mă-ntorc la tine, ca orice maree.

                             Albastru sunt, tu limpede ca iarba,
                             Paleta pictorului nostru ne-mpreună,
                             De parcă într-un noapte bună
                             Stă curcubeul la instantanee cu goală talpa.

                             De aici, de unde ne măsoară timpul,
                             Deşertu-ntreg îl vărs în sticla ta,
                             Pentru că am vrut sa fim şi altceva
                             De parcă-n stări de graţii ne oglindirăm chipul.

                             Tu eşti un ţărm, ce sprijini marea-ntreagă,
                             Eu sunt biet val de furii şi iubire,
                             Ce îţi aduce-n dar a sa pieire,
                             Ca fiecare spargere de mal, să stea-ntr-o arcă.

                             Aşa clepsidră, ţărm, deşert, fiinţă,
                             Aşa albastru val pierdut în vise,
                             Ce unul pe-altul îl măsor precise,
                             Tăceri, cântări, iubire, flori şi conştiinţă.

vineri, noiembrie 23, 2012

În loc de prefaţă _ Himera toamnei






Proprietarului de frunze


Toamna ta-i, tinere drag, doar o himeră;
versul ţi-e iute, amintirea-ţi dă în pârg
şi migălos cultivi vorbele-n seră,
te-alinţi, te joci, te bălăceşti cu sârg
în râul unei vârste ce nu te părăseşte:
iubeşti lumesc, faci tumbe, înjuri poeticeşte.

Prin colţurile lumii, bătute-aşa ades,
nu ţi-ai uitat nici satul, nici câmpul şi nici hora,
iar cărţile din preajmă, mustinde de-nţeles
făcură-n nopţi de veghe să pâlpâie-Aurora,
să se întoarcă timpul-ştrengar de-odinioară
cu basmele sub pleoape, în casa-ţi de la ţară.

Toamna, domnule tânăr, e doar un anotimp
de nerâvnit; şi spusa-i din lunga-mi întomnare.
Păstrează-ţi primăvara în vene şi, estimp,
rămâi la gândul simplu: ce-i efemer ne doare.
Când frunzele gălbuie o să-ţi presimtă seara
ce-apropie de moarte, adânc trăieşte-ţi vara!

Dan Mucenic

joi, noiembrie 22, 2012

Omul cu ochii mari și inima rotundă (Un fel de prefață care pictează zâmbetul pe față)


În loc de prefaţă




Cine nu-l cunoaște pe Ionel Muscalu, - și-l vede, așa, la televizor, cum despică firu-n paișpe la emisiuni, apoi cu funcțiile și responsabilitățile lui de administrator public al Județului Giurgiu, de președinte al TNL Giurgiu, vicepreședinte PNL județul Giurgiu, Președinte interimar al PNL municipiul Giurgiu și purtător de cuvânt al organizației județene, - ar crede că are de-a face cu un personaj dur, ocupat tot timpul cu acte, documente, semnături, ședințe, adică un tip la costum, lipsit de orice sentiment artistic. Dar sub sacoul de președinte al TNL bate o inimă de poet adevărat, giurgiuvean, născut cu dor de Dunăre și râzând pe lângă fluturi care pasc ca mieii …
În sufletul lui Muscalu cresc maci și zboară frunze pe care nu le vinde, dar le dă. Și cine nu-l cunoaște pe Ionel în adâncurile lui pierde ceva și nu știe ce. El arde pe dinăuntru frumos, ca un brad tânăr, din el cresc vorbe frumoase, cu ochii mari, de copil vesel. El se sărută pe gură cu anotimpurile în veci nesătule, dar asta numai când piatra mustește și codrul răsună. Scriu prefața asta ca pentru fratele meu. Nu vreau decât să îl citesc pe poetul Muscalu. Atât. Eu îl știu pe Ionel, (sau John, cum îl strigam noi, colegii), din timpul studenției, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București. Eram și tineri și nebuni și imuni la tot ce e urât și mincinos și murdar. Lumea era colorată cu gândurile noastre, iar viața încă duioasă. John nu s-a schimbat prea mult. E același, numai că a luat în spinare mai multe funcții, grele, zic eu. Dar în același timp e și tată, și soț și poet blestemat de cucuvele, descântat de soare și păzit de îngeri. Toate astea îl salvează, îl fac ALTFEL și îl ajută să fie el, „omul cu ochii roșii și inima rotundă”. Muscalu e băiatul din lună care a căzut din stele și adună poeme prin noapte. Prevăzător, el ne zâmbește cu drag: „Voi oameni buni de prin areopag,
Căci voi veţi ţine după ce voi muri cumva/În mâinile voastre cartea mea./Veţi răsfoi prin viaţa-mi cu plictis,/De aceea vă las cumva chiar înadins/Această idee tulburătoare,/Că fiecare bibliotecă este un soi de învietoare,
Fiecare cameră de citit/E un loc unde mortul s-a trezit...„
Dana Fodor Mateescu



miercuri, noiembrie 21, 2012

Lansarea cărții lui Ionel Muscalu se va face pe 23 nov. ora 14 la Cafeneaua Artiștilor .


Despre poezia poeţilor

Ionel Muscalu este un poet curajos. În primul rând pentru că este poet. În vremurile în care poeții sunt dați afară din cetate, este un act de curaj să îți întreții un hobby care îți pierde timpul liber în luptă dreaptă (și ritmată) cu visele și melancoliile. Mai apoi, pentru că este un poet anacronic. Este cu atât mai greu să ai parte de vitalitate și creativitate când ești înconjurat de lucruri și fapte care n-au nici o legătură cu timpul tău poetic.

Aici e, de fapt, marele câștig al poeziei sale. Într-o lume în care gândurile sunt purtate prin e-mail, declarațiile de dragoste se fac pe Facebook, iar sarcinile de serviciu se rezolvă prin sms, Ionel Muscalu scrie despre toate acestea folosind artefacte.

Poezia lui Ionel Muscalu “ne răstoarnă-n suflet cozonaci”, își “ lasă îngerii în port” să cutreiere după rime, chiar dacă știe că pe el, Poetul, “sulița îl va ologi” la un moment dat. Ionel Muscalu e pasionat de anotimpuri, le descrie cu delicatețe pe fiecare, le înșiruie ca și cum încă ar exista, ca și cum încă ar fi egale, patru clipe într-o clipă mai mare, grăunțe într-o clepsidră criogenizată. Lui îi plac baladele, strigăturile, îi plac cântecele vechi, istorisirile dintr-un trecut mai apropiat de legendă, decât de prezent.

În poezia lui Muscalu “prin cădere copacii întineresc”, “ prin beciuri creste, cresc desenele rupestre”, ceea ce înseamnă că fiecare scufundare în timp înseamnă pentru poet o salvare: a propriului suflet și a propriei poezii, așa cum și-o reamintește de fiecare dată când inspirația îi apasă cu năduf unealta scrisului.

Poezia lui Ionel Muscalu e ca o vizită la muzeu. Asemeni ultimilor mohicani, el rămâne o apariție stranie și sufocantă pentru viteza gândurilor din lumea modernă. Tocmai de aceea, volumele sale de versuri merită vizitate cu emoția cu care pășim în camerele cu exponate din alte lumi și alte vremuri.

                                                                       
Bogdan Pitaru

duminică, noiembrie 18, 2012

Copacul din tabloul cu îngeri





















În seara aceasta Andrei mi-a spus:
Tati, hai să ne uităm spre stele în sus !
Să vezi şi tu golul din cerurile grele,
Prin care Dumnezeu luminează de ele.

Nu, Dumnezeu nu aprinde stelele,
Nici nu ne întunecă nopţile,
Ci stelele sunt găuri de sus
Prin care harul Domnului s-a adus.

Pe acolo coboară în fiecare seară,
Diafană, strălucitoare şi clară- o scară.
E scara cerului adevărată
Cu trepte după fiecare faptă.

Uite, nicio seară n-a fost mai frumoasă,
Decât seara asta, când tu ai stat acasă!
Nici o stea nu a mai luminat aşa,
Ca noaptea aceasta de îngeri grea.

Eu m-am uitat în sus şi n-am văzut stele,
Cu atât mai puţin scările spre ele,
Ba şi cerul mi s-a părut posac,
De parcă şi-ar ţine zăpezi în hamac.


-Uite, acolo, Dumnezeu pictează icoane pe sticlă,
Înmoaie stelele într-un cer plin de har şi de frică!
Simţeam în aer miros de mir şi gust de tămâie,
Ce peren îmi stăteau în gât, ca pumnul de cuie.

Îngerii se învârteau pe lângă Creator,
Agili, sprinteni, de ajutor şi uşor,
Aveau bidoane de culori imateriale,
Neştiute, dar clare, solare, imperiale.

Identităţile lor se descopereau fericirii
Cui avea puterea să-i privească în slavă,
Iar cine putea privi tabloul de lavă,
Rămânea emigrat în imperiul iubirii.

Aşa ne trecea seara, scurgându-se-n meri,
Munţi fabuloşi încremeneau în tăceri,
De izvoare, de păsări, de magicii peşti,
Eterităţi strălucinde în ferestre cereşti.

Dumnezeu se apleca atunci şi colora un Ocean,
Timpul fierbea zgomotos de frumuseţe avan,
Ieşeau virtuţile  ascunse ale sfinţilor la iveală
Şi spinii din trupuri se smulgeau spre afară.

Înfricoşată era zarea şi firea tăcea,
Început sau sfârşit nu se desluşea,
În apusul dumnezeiesc un singur copac,
Răsărea plin de îngeri, virtuos şi sărac.

miercuri, noiembrie 14, 2012

Acorduri


Aş vrea să scriu o poezie fără cuvinte,
pe care să o înţeleagă toţi oamenii,
 să o simtă trecându-le prin gânduri
 şi  îmbătaţi de mulţumirea clipei aceleia 
să se oprească în timpul surprins,
să spere mai binele viitorului ,
să simtă briza mării 
şi aerul ozonat al muntelui,
să îngheţe în secunda aceea orice răutate,
iar inima să le bată cu putere,
aşa cum îmi bate mie acum,
când vă spun că doar muzica
 poate face acest lucru.

duminică, noiembrie 11, 2012

Feţe de masă la tabla timpului


Scutur în vânt cenuşa
Vremilor văzând
Ce de prieteni am pierdut
În jarul zilelor trecute,
La câte mese am băut
Atâtea planuri prost făcute,
Cum s-au tot dus cu anii odată
Iluzii şi speranţe-n vânt,
Mă uit în urmă şi, deodată,
Mă întreb dacă unii  mai sunt?!
Căci visele despre lumină
Şi limpedea perdea de nori
Am rupt din orizontul verde,
Ce declinam din ursitori.
S-au dus chiar pe vecie unii,
Chemaţi la Bunul Dumnezeu,
Să-l ajute în matematica lumii
Într-o secundă, chiar instantaneu!
Şi n-au trecut prin crugul vremii
Decât atâta, douăzeci,
Şi cum trecură ca berbeci,
Familii, case, lupte seci
Dar ce de fapte sunt în urmă,
Prin strunga vremii fapte sună,
Atât de adunate-n noi,
Ne umplu toamnele de soi.
Şi văd cum ne zâmbesc nepoţii,
Cu umbra morţii care vine,
Iar de-s drăguţi cu bucurii te ţine
Speranţa că aşa e bine!

vineri, noiembrie 09, 2012

PE BUZA UNEI PAGINI


Eu nu umblu prin lume ca lumea,
Eu nu mă sting dedulcit la senin,
Eu nu m-adaug numericelor forme,
Si nu încerc măcar să mă înclin.

Eu nu împletesc zăpezi cu săruturi,
Eu nu beau miros de seri care vin,
Eu nu trec umilinţele în dreptu-mi,
Nu-s vânzător de busuioc sau pelin.

Eu nu ascult tunetul nici cu pieptul,
Eu nu cobor azur din argint,
Nu mă hrănesc cu colinde de clopot,
Nici nu mă trag din fiinţe ce mint.

Cu halci de dragoni solzoşi şi de aur,
Cu umbre de mere grijite şi dulci,
Duc fără prihană viaţa-mi de faur
Al zilelor mele frumoase şi lungi.

Cu frângeri de zodii la mijloc de soartă,
Cu sunet de cârciumi topind voluptos,
Aprind în exotica-mi dragoste plaiuri
De iasmii, petunii şi trandafiri roz.

Văzându-mi de treabă, abraş ca pământul,
Tăcut, noroios şi crăpat respirând,
Mă cheamă zăpezile-iele-n avântul
Nevoii de fluvii. Pieziş mă frământ.
 
În duminici de câmp şi în lacrimi debile,
Cu zbor adunat într-un singur pumnal,
Eu, fiu de ţăran dansez printre zambile
Iscând desfrunziri într-un an germinal.

Coperta viitorului volum de poezii


sâmbătă, noiembrie 03, 2012

Băiatul din lună
























Eu sunt băiatul din lună,
Ce a căzut din stele un pic,
Atunci când furtuna adună
Fulgere în universul cel mic,
În universul mărunt al umilelor fapte,
Pe care le face fiecare în parte,
Uitând de trecut şi sperând în dreptate,
Eu sunt băiatul ce adună din lună,
Poeme prin noapte.



Seară de vară

Patru păsări de aur în colțuri, Coperți de saftian, Cartea tulburătoare a însuflețirii, Nimic mai mult, nimic mai puți...