joi, aprilie 25, 2013

Tectonica antiruină...




Avem cu toţii un loc pe Pământ,
Castele visăm să ridicăm din ruină,
Fericiţi ne dorim să fim, ca în cânt,
Primăvara o aşteptăm ca  să vină.

Dă-mi mâna prietene, fii lângă mine,
Aşa putem trece de ziua de mâine,
Fiecare are graţia lui, ce ne ţine,
Să facem să n-avem viaţă de câine.

Eu ştiu să zâmbesc zorilor somnoroase,
Tu şti să citeşti formaţiunile norocoase,
O urmă în nisip lăsăm fiecare,
Din soare până la primul val de mare.


Ia-ţi speranţele de mână şi hai la drum,
Să pornim în viaţa care ne e dată,
Spectacol de soare să luăm ce e bun,
Roua şi luna, izvoare îndată.

Ştiu. Şi tu şi eu avem un loc pe Pământ,
Fiecare lasă propria lui urmă,
Fiecare zi ne strecoară în trecut,
Te aştept să punem timpului frână.

Vino să fim piraţii propriei vieţi,
Să ne recuperăm comorile jefuite,
Tinereţea pierdută şi clipele jertfite,
Mândrii să fim de propriile tinereţi.

Strigăm lunii să deschidă ochii cuminte,
Să ne privească frumoasele dorinţe,
Aici Oceanul, aici cerul, ne invită înainte,
Să construim castele de eterice fiinţe.

Dar încă odată spun, furtunile nu ne opresc,
Fiindcă avem vise puternice şi propria urmă,
Să sfarmăm tăcerea, fiindcă nu mă sfiesc,
Să te îndemn să luptăm ... antiruină.

miercuri, aprilie 24, 2013

De fapt, poeţii nu dorm vreodată




Atunci când poeţii nu dorm, în afară de faptul că scriu despre trezirea lor, îi ajută şi pe alţi asemenea creatori de frumos să lase în urmă poezie. Aşa s-a întâmplat şi cu scriitorul Ion Gaghii, cel care a refuzat să „doarmă” şi a reuşit astfel să organizeze un dublu eveniment, miercuri 1 iunie, la Biblioteca Judeţeană „I.A. Bassarabescu”. Instituţia de cultură a găzduit Gala Laureaţilor Concursului Naţional de Creaţie Literară „Petre Ghelmez”, dar şi lansarea a două volume, unul dintre acestea aparţinând chiar lui Ion Gaghii.Elevi, profesorii lor, oameni de cultură şi reprezentanţi ai autorităţilor giurgiuvene. Zeci de persoane au mers miercurea trecută la bibliotecă pentru a participa la o amplă acţiune. Aşadar, a avut loc Gala Laureaţilor concursului menţionat, dar şi lansarea volumului de poezii „Lumea dintre lacrimi”, semnat Ion Gaghii. În plus, a fost lansată şi cartea în care sunt adunate toate lucrările tinerilor care s-au înscris la competiţia literară. Au fost 81 de participanţi din 12 judeţe ale ţării şi, în premieră, a concurat şi o tânără din Republica Moldova.
„Avem nevoie de materie cenuşie, avem nevoie de spirit, avem nevoie de creatori. Şi tocmai pentru că această nevoie există, Concursul Naţional de Creaţie Literară Petre Ghelmez a devenit cel mai puternic concurs de creaţie literară pentru elevi din întreaga Românie”, a spus directorul Bibliotecii Judeţene, Ion Gaghii.
Pe de altă parte, având în vedere lansarea celui de-al 6-lea volum de poezie semnat chiar de către directorul Bilbiotecii, colegii şi prietenii săi au luat cuvântul şi au vorbit despre omul şi, mai ales, poetul Ion Gaghii.
„Polivalenţa aceasta a preocupărilor domniei sale se vede şi în maniera de scris. Pe cât de coroziv şi implacabil în căutarea adevărului este în gazetărie, pentru că dumnealui este cel care s-a încăpăţânat să ţină în viaţă ziarul Cuvântul Liber timp de 21 de ani, pe atât de sensibil şi de metaforic, cu o intensă trăire lirică, este în poezie”, a spus şi Camelia Filip.
Ca dovadă stau versuri precum „Nici un om cu mintea întreagă/ N-ar semna un contract cu moartea./ Doar poeţii, în frumoasa lor nebunie,/ Ar accepta târgul cu veşnicia/ Plimbându-şi coşciugul pe sub pământ/ Ca pe un cufăr plin de manuscrise rare,/ Ce au presărate între filele lor scrumite/ Toate păsările, florile şi iubirile părăsite/ Pe care le închipuiau în cărţile nescrise vreodată”, Teamă.
„Faptul că a publicat a doua carte la noi, înseamnă că îi recunoaştem activitatea literară, deci debutându-l şi ajungând la a 6-a carte, înseamnă de asemenea că suntem solidari cu el”, a afirmat Nicolae Tzone, scriitor şi director al Editurii Vinea.
„Dincolo de această lansare, domnul Gaghii înseamnă mai mult decât un poet, mai mult decât un ziarist pe care îl cunoaştem cu toţii, şi de care unii se tem, alţii îl aplaudă, înseamnă o stare de spirit”, a spus şi poetul Ionel Muscalu.
La rândul său, preşedintele Consiliului Judeţean, Dumitru Beianu, şi-a exprimat aprecierea faţă de activitatea în sine a Bibliotecii Judeţene, cât şi faţă de activitatea literară a lui Ion Gaghii, de altfel, şi consilier judeţean.
„Aţi constatat, pentru cultură, măcar pentru cultură, în Consiliul Judeţean este întotdeauna unanimitate. Este în mod evident de apreciat, de salutat tot ceea ce face Biblioteca Judeţeană. Trebuie să fim mândri că trăim în aceste vremuri complicate, alături de oameni care reuşesc să ne ofere satisfacţii extrem de importante în viaţa noastră de zi cu zi”, a spus Beianu, care a şi recitat o poezie de-ale lui Ion Gaghii, cu precizarea că a fost o invitaţie către toţi oamenii „să iubească poezia şi să o folosească drept antidot pentru suflet, atunci când este nevoie”.
Aproape de finalul evenimentului, a avut loc festivitatea de premiere a tinerilor scriitori. Cele mai multe premii au fost câştigate de elevii Liceului „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, dar în egală măsură au impresionat juriul şi elevii noştri de la Tudor Vianu şi Ion Maiorescu.

Certificate de identitate


Eu sunt făcut din pâini,
Cerneală şi minuni,
Răsărit în aprilul cel iute,
Când învaţă să zboare pâraiele-n  munte.


Ea e făcută din flori, soare, culoare,
Din fructe de mai roşii-n înserare,
Făcută din teorii ferme
Ale posesiei de nectar şi polene.

El e crescut într-o floare de portocală,
Culeasă de mă-sa în prierul roman,
De la Capitoliu spre Veneţia solară,
Că şi ochii de-i râd, pare sticlă de Murano.

marți, aprilie 23, 2013

Secunde sociale

Bine, fac eu cinste cu două secunde,
Dar ţineţi-le bine de elitre, că-s fecunde,
Se învârt imediat, scapă şi se înmulţesc,
De nu mai găsiţi drumul spre înaltul ceresc,
Rămâneţi veşnici aici pe pământ
În mijlocul aspru al cuvântului sunt!
Apoi, paranoia, amiciţii, creioane etere,
Rufe întinse pe diamante, smaralde sau perle,
Vi se vor naşte restaurate pe terase şi cârciumi,
Printre facsimile de stoarse poveşti cu nebuni,
Atestați în exemplare de lux şi agende,
Confirmând existenţa clipelor sterpe,
Care te fac să nu mai crezi în minuni,
O doină se naşte în linul de must,
Plauzibil destin, cules după gust,
La margini de soartă, în mijloc de lume,
Dar ţineţi-le bine, înainte să evadeze pe bune!

Giurgiu

























Giurgiu are rimă  într-un surugiu,
Ce suduie-n  ploaie marginea de ţară
Sau îşi face veacul, ca un simigiu,
Ce ne vinde găuri de stele spre seară.

Giurgiu are-n stradă albe veveriţe,
Fanariote daruri, canalii pe ales,
Vicii şi capcane, sclipind de domniţe,
Ce purtau prin vară ochii lângă dres.

Are-o chintă spartă într-o Farfurie
Şi un ful de aşi în plan radial,
A ţinut o vreme popii pe Tabie
Şi dădea cu sec portu-n Ramadan.


Are pasiuni doar ucigătoare,
Sufletele mari s-au pierdut pe ales,
Dunărea-n aval, tot curgând spre mare,
Dă sens unei treceri de timp pe înţeles.

Giurgiu are-n plopi, glas de sărbătoare,
În tei şi-n castani, gust de stradă mare,
Iară prin memorii latră turme întregi,
Ce-au pierit prin ceţuri , mâncate de regi.

Rana unei patrii, prea mult timp deschise,
Ce făcea să sune istorii din Turn,
Viscolită încă de zăpezi precise,
Urcă prin obsesii asedii de tun.

Mircea, Vlad, Mihai l-au trecut prin glorii,
Cronicarii îi zic  insulă, cetate, lăsată de spaime,
Ce îndurau duşmanii lângă fruntea ţării,
Giurgiu ţine-n pietre memoria faimei.

Şi în ierni de crivăţ, Giurgiu e un ţurţur,
Pe-un cadran de parcuri, strălucind frumos,
Viscole de raze, cu remedii în murmur
Cresc în noaptea vremii, ev ceremonios.

sâmbătă, aprilie 20, 2013

Viitorul ca o amintire


Folosim adesea stereotipuri,
Până şi cititul este o fotografie a amintirilor noastre,
Nimic nou sub soarele trecerii,
Iar atunci când apare noul, speriem
Sau ne speriem de el, fiindcă niciun Galilei
Nu trebuie să scape nepedepsit,
Niciun Homer nu are voie să umble
Altfel decât orb prin această lume,
Pe care dacă ar vedea-o,
Ar spune-o altfel,
Fiind şi el vehement
Suspect de erezie împotriva stereotipurilor,
Aşa că nu-mi fac iluzii,
Tocmai mi-am luat pantofii cei vechi,
Ca să le bat niște cuneiforme pe branțuri,
Să plec în câmpul formelor fără sens,
Să mai culeg câteva pentru voi,
Iubitorii de amintiri exacte,
Căci voi nu vă vedeţi viitorul,
Decât prin împlinirea trecutului.

vineri, aprilie 19, 2013

Derivă...

Călătoria se întâmpla de la sine,
Căci marinarul cu un singur ochi şi patru braţe
Se chinuia cu al şaselea braţ, ce îi ieşea din al cincilea
Şi găsea cu greu cârma, ba chiar şi portavocea,
Devreme ce caracatiţimea sa nu era obişnuită cu aşa ceva,
Iar fluturele popândău de lângă radar
Se ardea odată pe zi măcar
La flacăra incandescentă a becului,
Răspândind un miros de aripi arse,
Care se lăsa jegos peste case,
Încât oamenii de la ţărm
Voiau fiecare câte un ponton,
Pe care să evadaze
Sau să înveţe singuri să navigheze,
Numai femeia tânără cu piele de pluş
Îşi fâlfâia pielea de bebeluş
Şi îşi zgâria blugii cu unghiile,
Ca să le întărească şi să le ascută,
Fiindcă aşa corăbii nu se suportă ca absolută
Povară,
Mai ales că urma să apară
Un uragan pentru fiecare căpitan,
Iar ţara ar fi fost înecată, potopită de-a încetul,
Ca să lase să rodească focile, balenele şi sextetul...

joi, aprilie 18, 2013

Dimineaţă cu orbire

Mă trezesc în dimineaţa aceasta orb
Şi nu văd unde-mi sunt lucrurile pe care le ştiu,
Unde îmi sunt cărţile, unde pianul,
Unde este baia şi unde să-mi găsesc viitorul,
Totul e-n ceaţă,
Ca şi când soarele a răsărit prea devreme,
După o noapte rece de ploaie,
Până la urmă piticii aceia au învins,
Ei care nu fac nimic altceva
Decât să dea în clocot frunzele
Şi să pună pe jar seva din tulpini,
Chiar piticul ceacâr învârtea la cazan,
Iar piticul albastru fâlfâia din frunze de lipan,
Văd procesul, dar nu văd lucrurile,
De parcă ele ar fi plecat de lângă mine
Într-o lume mai bună a lucrurilor,
Lăsându-mă pe mine să redesenez lumea
După ce-mi trece prin faţa ochilor morţi,
Boabe de rouă limpezite cu petale albe
De flori de măr, de zarzăr şi de cireş,
Dând în roz pe alocuri...
Dau din mâini, inventând repere,
Dar ştiu că nimeni nu vede
Ceea ce văd eu.

"Scrisoare către Rafail"




"Scrisoare către Rafail" a apărut acum 45 de ani, în revista "Prodromos", numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa, şi cuprinde mesajul emoţionant al lui Constantin Noica adresat fiului său, în momentul în care Rafail s-a călugărit.

"Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi - mi se spune - care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (.) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, "iubeşte şi fă ce vrei". Căci dacă iubeşti cu adevărat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe de . Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (.) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută - şi care nu mai are ce face. (.) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (.) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!"

luni, aprilie 15, 2013

Magazia de praf şi zânele din ierbar Ionel Muscalu





 (468x525, 214Kb)

 (347x46, 5Kb)

Magazia de praf şi zânele din ierbar

Ionel Muscalu


Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 27 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg, fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
 (168x144, 5Kb)


Ispăşind cu ei trecutul...


Planurile mele pentru Sfârşitul Lumii
erau aproape gata,
Simţeam cum mi se dezintegra Calea Lactee,
deși știam de la o țigancă femeie
Că nu asa se va întâmpla ,
Ci vântul va trece prin hacienda mea,
Oprindu-se în gardul de uluci.
De aceea fac unii mereu bulbuci,
Că ăia de mi-l fură, nu știu
că aleargă spre pieire candriu,
De parcă din lipsă de educaţie,
ar urmări un altfel de decoraţie!
La revedere lapte şi miere,
Nici corn şi nici măcar o mângâiere!
Aşa că eu îl pun mereu la loc,
Fi-mi-ar îngerul străjer -
Poloboc!
Habar nu aveţi  ce gândiţi,
La stânga tăceţi,
La dreapta arvuniţi,
Aşa că aveţi grijă la gard,
Aici sunt cei care nu ard,
Dar mai jos sunt cei ce aşteaptă
 Să urce şi ei cu o treaptă,
Aşa că, dacă tot o să daţi
Dureri de cap celor din Munţii Carpaţi,
Nu vă lăsaţi impresionaţi
De Traistă Goală,
Fiindcă el încearcă mereu să vi se bage în oală!
Chiar dacă noi avem cereale naturale,
Iar ei ne dau din alea cu zahăr pe oloi,
Nu vă lăsaţi amăgiţi de popularii strigoi,
Sunt acum -alandala- la modă,
Scârțâi-rar în Iad ca în sobă,
Că de mult ce ne-au mai strâmtorat,
Acum ne odihnim pe aromitul rahat,
Nu de zahăr, nici de pierdere de dulceaţă,
Ci de împuțită aromă de greaţă,
Pe ei nu îi doare nici în Cotul Donului de noi,
La malul existenței fantazează codoi,
Reciprocă a coloanei fără gaze şi fără incendii,
Bazându-se pe dorinţele prolixe şi  smedii,
Dar apoi, cu siguranță  vor întreba
Unde le este aerul , premisele şi domnia sa!
Veninul meu se va ascuţi greu,
Însă nu voi sta blând ca un zeu,
Ci voi impregna dimineți cu unii în apus,
Fiindcă ştiu, cunosc şi am încă de spus!
Aşa că, dacă peștii pasc prin pășunile terestre,
Îi invit să se întoarcă la neveste,
Iar dacă tablourile fecioarelor răstignesc brazi în apus,
Îi invit să măsoare întunericul încă nesupus!

În murmur de brume pe ferigi roșcate,
Las clocot de zăpezi blonde brodate,
Să scrie cu ferigi brune tăceri,
Fiindcă din cer
Mai curg mângâieri!

sâmbătă, aprilie 13, 2013

13 aprilie este ziua mea de naştere



Mereu m-am gândit că ziua mea trebuie  să fie una specială,
Să aibă acel echilibru perfect între dramă şi tramă,
Între zbor, vis şi realismul perfect al săbiilor în teacă,
Dar să fie în acelaşi timp una a responsabilităţii,
A loialităţii faţă de primăvară şi a fidelităţii faţă de viitorul rod,
Doar m-am născut în luna înfloririi maxime,
Când demnitatea fluturelui întâlneşte responsabilitatea albinei,
Iar standardele furnicii sunt corectate de nevoia de siguranţă a muşuroiului,
Păstrând respectul pentru iarba verde, florile curcubeului şi lună,
Ca şi pentru picătura de rouă, raza soarelui şi orizontul pufos al norilor.
Mereu m-am gândit că ziua mea trebuie să fie funcţională
Ca o Catedrală ce slujeşte scopurilor comune ale unui popor,
Fiindcă m-am născut din mijlocul atâtor oameni credincioşi,
Ce ştiau să se gâdile cu aripi de înger şi râdeau curat cu Dumnezeu,
Atunci când El îi aşeza încă odată la masa Sa, servindu-i cu trupul Său,
Cinstindu-i cu sângele Său, chiar dacă încă odată unul Îl va trăda,
Dar să fie şi compatibilă şi plină de iniţiativă,
Fiindcă tactul moral se scurge în răsuflarea mea cu fiecare abur de înserare,
Aşa că, stând în firea zilei mele să se îmbete de aerul porumbeilor,
Mi-am dat seama că, de fapt, este o zi asemenea tuturor zilelor,
Adăugând penumbra mea mică, marilor umbre ale lumii...
Doar Domnul salvându-ne încă odată pe toţi prin Jertfa Sa!

joi, aprilie 11, 2013

Când rătăcim pe cai umblate




Când rătăcim pe cai umblate,
Tot cautând un sens în plus,
Gândiți-va c-odată-i Paste,
Pe care Domnul L-a adus.

Si chiar de v-ați pierdut speranța,
Ori de așteptați încă ceva,
Creștinilor, voi iubiți viata,
Pe Cel ce ne-a dat-o pe-a Sa.

Creștinilor ce iubiți viata,
Cu sufletele intre sorti,
Pe-o raza va clădiți speranța,
Hristos a Înviat din morți!

Anul trecut am primit două poezii minunate de la colegii mei mai tineri de la Colegiul National Ion Maiorescu, anul acesta se pregatesc de lucruri importante, in care le urez succes!


Vise izgonite

Vise izgonite de vechi amintiri –
Anii mei zboară-n nopţile de primăvară
Spre adâncul nemuririi,
luând gândurile iară.

Icoana anilor trecuţi,
Prin neantul de-ntuneric
Se tot duce spre o rază,
Care-n marea depărtată,
Tot încearcă să se zbată.

Amintiri din viitor
Trezind vocile tăcerii…
Ducând vise ne-mplinite
Spre o rază de lumină
Răsărită-n depărtare.

Vise..împlinite.

Lacrimi de ploaie

Plouă..
Picură din cer
lacrimi de ploaie..
Din văzduh către pământ
Cad apoi şiroaie.

Plouă..
Şi printre lacrimi de argint
Străbate până-n suflet
povestea primăverii.

Plouă..
Totuşi printre lacrimi
răzbate curcubeul,
o dungă de viaţă,
întinzând spre pământ
o undă de speranţă..
ghiocelul.

Nu-i nimic pierdut..
Nu-i vreme de regrete..
E doar vestirea primăverii.


Cosmina Stroescu clasa XI C

Omul care l-a văzut pe Dumnezeu

Mai vedem noi...


Mă dor ochii de atâta iarnă,
Mă doare călcâiul frumos,
Mă doare cenuşiul din toamnă,
Mă doare un prinţ somnoros,
Tăcerea este o taină,
Iubirea este o  şoaptă,
Prea doamnă mă doare în scrum,
Atâtea flori ar fi spus că e clar,
Dar eu îţi repet, e păgân,
Deasupra se miros lumi de fân,
La dreapta  stă o floare de adevăr,
Dar dedesubt stă lacrima sărată
A celui mai iubit desigur dor  din stelar,
La marginea lumii încă găsim puterea
Şi mai luptăm aşa, ca să vă îngrozim,
Fiindcă deasupra stă doar mângâierea
Că am putea să supravieţuim !

miercuri, aprilie 10, 2013

El recibimiento de la poesía Domnul Andrei Langa mi-a facut marea onoare de a-mi traduce o poezie in limba spaniola. Ii multumesc cu aleasa pretuire! Poem de Ionel Muscalu in traducerea domnului Andrei Langa


El recibimiento de la poesía


Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás
Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa,
Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres
Y para que el Parnasse te estirare sus brazos de hierba verde,
Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida,
Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos,
Y sólo el Parnasse te cumple tus tigres del paraíso
Deducido de los finos atentados ante el movimiento
Y que las águilas locas de polvorín resintonizan su aleteo
Con el ruido de la niebla.
Ayúdame, cortejado del castigo,
A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!


Întâmpinarea poeziei


Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre
Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,
Ca urma ta să nască doar femei,
Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,
De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,
Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,
Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului
Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării
Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa
Cu zgomotul ceţii alături.
Ajută-mă, curtat de pedeapsă,
Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!

duminică, aprilie 07, 2013

Incendiu de alb

Orașu-i alb si ninge către cer
Cu flori de mar si corcoduș pe case,
Pe străzi se lasă albul de mister,
Incendiind privirile abstrase.

E atâta alb în aer și-n retină,
Că nu mai crezi că e posibil răul,
Dar oamenii trec prin a lor rutină,
Nemaivăzând nimic, aşa ca boul.

Şi cad din stele albe acum şi ele
Gânduri de dor și dragoste curată,
Fiindcă în primăverile acestea eterne,
Se lasă peste oameni lumea toată.

O simt pe umeri și în suflet am suit,
Pe tălpi și-n braţe o duc tot înainte,
Dar oamenii pentru care as fi murit,
M-au omorât demult în a lor minte.

E jar de alb acuma peste case,
Mă uit la florile astea deschise,
Aerul e pur si inima mi-e caldă,

De Dumnezeu lumea nu e uitată!

Mai sper, gândindu-ma la viitor,
Deși e clar, ne e prezentul sumbru,
Aş defila sub nori de flori de dor,
Dar n-am cu cine și nu mai sunt mândru!

sâmbătă, aprilie 06, 2013

Rotunda moarte








Rotunda moarte se înmoaie în oase

Şi râde a stea şi a praf, şi-a salcâm,

Din avaluri de Styx şi lumini glorioase,

Mă-mbată cu lacrimi lihnite de drum,

Trupul meu în piatră, moaşa mi-l descoase,

Mi-l coboară-n soclul apei celei repezi,

Strigătul din urmă e oftat de coase

Pe Aţa vieţii mele pe recile lespezi.

Nu-i trist nimic în noaptea cu pricina,

Când voi muri, eu voi muri în somn,

Neruşinat de viaţă, eu voi cunoaşte mila

Celui ce-n veci e luminatul Domn.

Şi ruginit de patemi, şi-atins de sfânta spaimă,

Originară-n suflet şi-n iarba mea de-a fi,

Mă voi întinde-n umbra de argint să mă adoarmă,

Promis topirii-ncete din verbul aceasta a fi.

joi, aprilie 04, 2013

Toamnă în ţara lui Haplea



Dormim înghesuiţi în corp,
Ne strângem ca o frunză-n toamnă,
Lăsând pe suflet o petală,
Să râgâie pustiu a mort.

Urmăm măriri mereu prefigurate,
În noapte ne deschidem mereu Anul,
Îmbătrânim interpretând mânate,
De dor de avut în cântece doar banul.

Trecem alaiuri la nunţi şi înmormântări,
La naştere venim doar câte unul,
Aşteptăm magi  de zahăr şi ursitori,
Cum am venit, ne terminăm şi drumul.

Urâm Irozii şi clipa ce se scurge,
Iubim atâta doar cât ne este bine,
Ni se preling pe tâmple urmele de sânge
Şi mâinile se spală-n zori de Sine.

De atâta dor de noi, atingi panglice,
Joc tontoroiul, ca un pui de urs,
Tresar din nopţi femeile antice,
Să mă ridic de moarte mai presus.

Şi aici unde-i ţara cu Păcuiul lui Soare,
Poporul o ţine într-o sărbătoare,
Cu doi mici şi cu o bere la pet,
C-au belit mielul mioritic şi drept.

De ai putea

Să ții cu tine sufletul aproape, Să-l bucuri cu pădure și cu ape, Cu flori să îl dezmierzi în orice vis Și-n inimă să-ți faci un paradis....