sâmbătă, iunie 30, 2012

PRINŢUL MERSULUI PE AER


Fiecare poet are teroarea lui personală,

Boala lui născătoare de idoli,

Dialectul lui de patimă şi ostilitate

În care vrea să prindă infinitul.

Neştiind că refugiul cuvântului este gol,

Prinţul mersului pe aer îşi apropie eternitatea

Trucată, dăunătoare şi lirică

Într-un glob de lacrimă prin care curge clipa.


Fiecare poet îşi are cătuşele legate de ceea ce vine,

De virgula istoriei revendicative,

Care atunci când nu trece nepăsătoare

Te loveşte obscur dându-ţi viziuni de orizonturi pale.

Sugrumat de imagini livide, copilul norilor

Proclamă fantomele mângâioase drept îngeri,

Îmbogăţeşte alchimia infernului cu stelele,

Călătorind între conştiinţă şi naufragiu.

vineri, iunie 29, 2012

Un ziarist din presa centrala a considerat necesar sa imi ia un interviu pentru cititorii blogului meu înainte de a candida pe lista de europarlamentari a PNL. Acum pot să-l repun în atenţia voastră. El este un ziarist celebru. Eu sunt Ionel Muscalu



1. Cât speri să obţii din beneficiile de europarlamentar? Te-ai interesat deja ce se poate deconta? Pui la saltea ceva bonuri fiscale cu ştampilă de Bruxelles?  Probabil voi câştiga tot atât cât am câştigat din funcţia de secretar de stat, adică nimic mai mult decât salariul. (Spune-mi şi mie de unde adună ăştia avere în 2-3 ani?). Giurgiul este un oraş mic în care fiecare îl cunoaşte pe fiecare. Aici totul se află repede. Credibilitatea se câştigă greu, iar reputaţia bună şi mai greu şi se pierde extrem de repede.  Deci, nu sper să mă îmbogăţesc, iar tu, ca prieten nu mă ajuţi cu astfel de întrebări.                                                                      1. Am convenit să fiu un jurnalist obiectiv, nu  prietenul tău.                                                                                                              De data aceasta m-am gândit să ajut chiar mai mult decât am făcut data trecută pe cei care  au nevoie. Eu locuiesc în aceleaşi condiţii, nu mi-am făcut nimic în plus, nu am conturi etc. Vecinii mei, prietenii mei văd că sunt acelaşi om normal, doar cu timpul stau din ce în ce mai puţin bine. Nu am timp. Lucrez 21 de ore din 24 şi asta se vede, dar acum este campanie. Despre bani, ştiu sigur că am semnat o declaraţie de avere, una de interese şi că în ultima vreme, date fiind cheltuielile am devenit arheolog, trăiesc din descoperiri… de card.
2. Serios acum, poziţia ta pe listele PNL, crezi că îţi oferă prea multe şanse de a ajunge la Bruxelles. 
Nu cumva ai acceptat să pierzi înainte de a lua startul?   Eu am făcut atletism. 
La rezistenţă am ocupat chiar locul II pe regiune în 1987. Ştii de ce ? Pentru că făceam parte dintr-o echipă foarte bună şi aveam un profesor deştept, care ne-a instruit cum se cuvine despre tacticile şi tehnicile de a câştiga, dar şi fiindcă am avut mereu noroc. Atunci m-a fugărit un ogar rusesc… Acum fac parte din cea mai importantă echipă a PNL din România, echipa PNL Giurgiu. Vibrează într-un fel anume acest lucru şi este foarte important. Nu pot să răspund doar că este extrem de important spiritul sportiv, competiţia, ci că mă cunoşti de multă vreme, aşa cum mă ştiu foarte mulţi giurgiuveni. Tu ştii despre familia mea mai multe decât unii dintre giurgiuvenii, care acum sunt familia mea lărgită. Dan Mucenic mi-a spus, pe când mă învăţa câte ceva, că numele meu trebuie să devină o instituţie, nu instituţia să-mi dea un nume. Aşa că îţi răspund cu o întrebare, sunt 33 de locuri în Parlamentul European pentru România, iar unul va fi pentru cineva din Giurgiu. Cred că eu nu mint pe nimeni, cred că eu sunt cel normal în povestea asta. Am 35 de ani şi o viaţă înainte, dar şi un nume clădit prin muncă, responsabilitate, certitudini şi eficienţă în cei 17 ani de muncă, pentru că muncesc de la 18 ani şi nu îmi este ruşine cu asta ! Tu ştii că ai mei sunt acum la ţară, că tata e muncitor şi mama muncitoare, că eu am scris prima lucrare de diplomă din România despre cel mai mare ziarist român interbelic, Pamfil Şeicaru- am stat doi ani în Biblioteca Centrală Universitară pentru aceasta, ca să citesc toate gazetele în care a scris în anii 20, 30, 40, apoi în exil din anii 44, până în anii 80.Ştii că apoi am dizertat la ASE despre Eforturile UE, pentru integrarea României în Comunitatea Europeană, celălalt master a avut ca temă presa locală din Giurgiu şi pe atât de pitorescul Dan Mucenic, în cea de a treia dizertaţie pentru un alt  master m-am referit la situaţia economico-socială actuală a României şi schimbarea ei prin profesionalizarea conducerii ţării. Cred că celor din coaliţia de astăzi le dă fiori ideea aceasta. Ştii ce mi-a zis unul din ăştia de la putere ? E ultimul tren de furăciuni, după noi potopul! În acelaşi timp am absolvit Facultatea de Drept şi am scos pe piaţa giurgiuveană două volume de versuri, unul publicat în 2000 pe banii Ministerului Culturii. Crezi că a fost uşor ? Nu crezi cumva că pentru mulţi pierdusem de când m-am născut ? Dacă te uiţi la toţi oamenii care zilnic sunt alături de mine în această campanie, vei înţelege că deja am câştigat. Când îl ai în spate pe domnul primar al municipiului Giurgiu, Lucian Iliescu, pe domnul preşedinte al Consiliului Judeţean Dumitru Beianu, pe domnul vicepreşedinte Dumitru Gavrilă, pe domnul senator Vasile Mustăţea, pe amândoi viceprimarii municipiului Giurgiu - Liviu Clejan şi Constantin Preda, pe directorul Zonei Libere, pe doamna arhitect Ana Negulescu, doamna profesoară Daniela Neagu, echipa tânără şi zvăpăiată a Tineretului Naţional Liberal Giurgiu, care vorbeşte om la om pe tot terenul şi care este un sprijin real, peste o sută de alţi seniori liberali, doamne şi domni, care au fost zilnic alături de mine. Aceasta este echipa liberală de la Giurgiu, împreună cu toţi reprezentanţii noştri din judeţ, cu primarii, viceprimarii, consilierii locali şi judeţeni. Rezultatul meu este rezultatul lor, iar rezultatul lor este un pic şi al meu.
3. Am auzit că dacă ieşea Tăriceanu la şefia PNL, Giurgiu avea sigur un reprezentant în Parlamentul european. La ce se pot aştepta giurgiuvenii de la o listă de europarlamentari aflaţi la mii de kilometri de turnul cu ceas din oraşul lor?     E o poveste trecută, veţi vedea curând. Giurgiul va avea un reprezentant în Parlamentul European şi acela va fi de la PNL, pentru că giurgiuvenii mă vor vota. Ştii bine, pentru că ai acces la date importante care este prezenţa la vot. Giurgiuvenii vor impune în Parlamentul European propriul lor deputat.Turnul nostru cu ceas are acum mai mult de furcă, nu cu ecoul Bruxelles-ului, ci cu turnul de control, dar îl vom face să cânte valurile Dunării până la Manneken Pis. Cât despre presa centrală şi autorităţile locale, unora de pe aici le place să apară la centru mai întâi, dar cine nu ar face-o ? 
Eu, nu. Eu am preferat ca din toatre delegaţiile din străinătate să am relatări în direct cu presa locală. 
Am martori, casetele de televiziune, articolele din presa scrisă. Mi-ai dat o idee legată de centru, dar o voi devoala la timpul potrivit. Eu am mai spus şi altora, dacă voi fi ales îmi voi îndrepta atenţia către două comisii: cea de Ocuparea Forţei de Muncă şi Afaceri Sociale şi cea de Dezvoltare Regională.4. Marian Vanghelie care este a ajuns să facă şi să desfacă treburi importante prin Giurgiu şi se visează preşedinte în 2010. Ai uneori senzaţia că ai făcut facultatea degeaba?În decembrie 1989 am fost în stradă, îmi amintesc de TAB-ul pe care l-am avut sub geamul de la dormitor, care mai mult ne speria, decât să ne dea vreun sentiment de securitate. Apoi, în ianuarie 1990, un vecin care se ocupa cu excursiile în Turcia a încercat să mă racoleze. Am auzit de el apoi la Radio România, devenise celebru. Eu în acea vreme mergeam la olimpiada naţională de limba română de la Craiova, apoi, anul următor, la cea naţională de filosofie, la Drobeta. Atunci, plimbându-ne prin oraş şi vorbind despre metafizică, am deranjat un cetăţean afumat, care m-a ameninţat, crezând că l-am înjurat, că o să-mi dea un metafix în ochi. Ne-am distrat. Acum, cu almanahele e cam groasă, pentru că peste 10 ani eu voi lucra la Canalul Dunăre-Bucureşti-Maramureş, dacă Vanghelie va ajunge preşedinte. Tocmai de aceea nu cred că am fost la şcoală degeaba, pentru că în acea învăţătură e puterea mea şi chiar dacă uneori mă apucă nervii, eu ştiu că poporul român e unul extrem de inteligent, care nu va lăsa lucrurile să se întindă cât vor unii. Din nefericire, până acum poporul nu a învăţat să uzeze de dreptul lui democratic la vot, ca de singura şi cea mai importantă armă de care dispune. Ce a făcut Vanghelie pentru Giurgiu ? Ce fac toţi numiţii vanghelizaţi din Bucureşti, Drăceşti etcetereşti pentru Giurgiu ? Desfiinţează judeţul, mută capitala la Alexandria sau la Târgovişte şi spun că le pasă de giurgiuveni. Răspund ca în raiaua alba-dalba Isarlâk: elegant şi viitor european: în loc de Sictir -Sorry! Bannerele lui Vanghelie costă mulţi bani într-o vreme de criză şi enerveză, nu conving oamenii care au o tot mai mică putere de cumpărare la piaţă, datorită unui guvern garantat Vanghelie! Şi, în timp ce preşedintele lui, Geoană, se joacă cu lopăţica, Vanghelie visează să îi ia locul. De tot râsul…                                                                                                                              5. Îţi e simpatic Mădălin Voicu de când nu mai e în PSD? Unde l-ai invita la o bere în oraş?  Am stat lângă domnul deputat Mădălin Voicu, întâmplător, acolo unde era normal, la Ateneul Bălănescu, la concert de Ziua oraşului .    Mi-a fost şi îmi este simpatic prin erudiţia exprimată frust, oarecum rabelaisian. Nu l-aş invita la o bere pentru că nu îmi permite diferenţa de vârstă, dar dacă m-ar întreba unde se poate bea o bere în Giurgiu, i-aş propune 5 locaţii fără să stau pe gânduri, însă la bere aş merge deocamdată cu giurgiuvenii noştri, cu senatorii noştri, cu deputaţii noştri, cu prietenii mei. Giurgiu nu e nici nedezvoltat, nici aruncat la marginea lumii, chiar dacă este la marginea ţării. Iar prin Dunăre noi am avut întotdeauna deschisă poarta spre Europa, nu neapărat pentru că suntem vecini cu bulgarii, după cum văd că mustăceşti. Cât despre bere, dacă voi avea ocazia îţi voi demonstra că în Giurgiu sunt multe zone interesante, atât pentru loisir, cât şi pentru turism. Giurgiul are farmecul lui pe care nu-l poţi surprinde din fuga automobilului, nici prin fumul unei ţigări suficiente de ziarist bucureştean . Eu am un  patriotism local feroce şi cred în devenirea continuă a acestui loc. Primarul Lucian Iliescu, un giurgiuvean sadea, a demonstrat că giurgiuvenii fac pentru locul lor de naştere mai mult decât oricine. Giurgiuvenii au o îndârjire proprie, pe care uneori o poţi crede altceva, dar nu vine doar de la bivolari, ci şi din gena unor oameni meniţi să stea la hotar de limbă, de obiceiuri, de ţară, uneori chiar de viaţă. Ştii că eu am scris o carte intitulată chiar Baladele oraşului meu. Îmi cânt  şi eu fericirea de a mă fi născut într-un colţ de lume binecuvântat de Dumnezeu şi pentru care chiar trebuie să facem ceva. Eu m-am născut pe Şelari, am crescut pe Tineretului, mi-am trecut adolescenţa pe Leandrului, iar acum stau la Obor. Pentru ceilalţi candidaţi străzile astea nu spun nimic, pentru mine şi giurgiuveni sunt o parte din viaţa noastră, aşa cum şi strada Gării şi Sirenei, înseamnă ceva. Da, dacă tot nu are partid, îl rog pe domnul Voicu să susţină comunitatea care i-a dat această demnitate de deputat al României.
6. Dacă tot vorbim de chestiuni europene la alegerile astea, cât se vor mai încasa bani la Giurgiu pentru trecerea pe un pod care e plin de gropi? Până la urmă, ieşirea din ţară prin hârtoapele de aici reprezintă imaginea României în lume.        Mă interesează direct acest aspect, fiindcă sunt giurgiuvean şi plătim şi noi această taxă.  Aşa că îţi răspund că tot atâta timp cât această taxă se va lua şi la Ruse. Am văzut la ziariştii bucureşteni un fel de greaţă faţă de taxa din vama Giurgiu, dar pe cea de la Ruse o plătesc în mod normal. Podul şi şoseaua din vamă sunt ale AND-ului, ale domnului Berceanu. Întreabă-l pe Berceanu şi PD-L despre drum şi imaginea României, poate fac cu o poală de bani şi un imn al podului Prieteniei, în timp ce turcii cad în capcanele româneşti de pe pod. Or fi otrăvit şi fântânile şi nouă nu ne-or fi spus. Şi imaginea ieşirii din Bucureşti pe Şoseaua Giurgiului este tot o imagine a României, despre care discutam cu două săptămâni în urmă cu liceenii giurgiuveni la o întâlnire moderată de Pro Democraţia. Problema este când ne facem bine treaba ? Când aducem banii europeni să lucreze pentru români ? Că pe democraţi nu-i bagă nimeni în seamă la popularii europeni, iar la Varşovia doamna Macovei şi domnul Stolojan aplaudau vârtos când România era atacată… 
7. Unde-i cel mai tare land of choice din Giurgiu?    Îţi recomand un film:”Giurgiu-Pasărea Phoenix a Dunării”.    Primarul Giurgiului de la 1935, Scarlat Stăncescu, vorbea cu dragoste nemăsurată despre Giurgiu:”Fie că i s-a zis Trimamius în timpul romanilor, fie că genovezii în trecerea lor l-au botezat Santo Giorgio, oricâte hoarde barbare ar fi trecut, oricâte pustiiri ar fi suferit, ori de câte ori s-ar fi rezidit, în parte sau întreg, pe acelaşi loc sau câteva sute de metri mai la răsărit sau mai la apus , viaţa lui a depănat un mare număr de ani”.  Cât despre land of choice , la Giurgiu poţi avea preferinţe, poţi alege, dar despre doamna Udrea, numai de bine şi 
respectuos o intrebam pe doamna ministru:  Cât a costat conceptul? Dacă a avut buget de criză? Desigur, nu întrebăm cât a fost comisionul, fiind o persoană sinceră şi ataşată conceptului de economie de piaţă.
 7.Dacă nu o să ieşi euro-parlamentar, ai bani să candidezi la un post de parlamentar neaoş, la Bucureşti, la următoarele alegeri uninominale, sau aştepţi ca orice politician de mâna a doua vreun post public aruncat pentru câteva luni de la centru?   Eu nu am intrat în politică să îmi găsesc un loc de muncă. Nu fac nici din politică un loc de muncă sau  de parvenire, nici din locul de muncă nu fac o politică. Ai viziunea ciolanelor, ca şi mine, doar că tu nu o numeşti, din bună cuviinţă. Noi, Tineretul Naţional Liberal am organizat o acţiune de trimitere la 7 ani de acasă sau grădiniţă a unora dintre politicienii locali, dar am vorbit singuri. Stau ca şomâlcii în iarbă şi lucrează la mai multe galerii deodată. Totodată, tu spui că a trecut vremea idealurilor, dar oamenii simpli au idealuri. Eu sunt un om simplu şi am ajuns să primesc ieri o scrisoare de la preşedintele Graham Watson, în care mă felicită pentru faptul de a candida la aceste alegeri europarlamentare. Pentru mine asta  face cât  recunoaşterea întregii munci a organizaţiei giurgiuvene, dar şi a şcolii giurgiuvene al cărui produs sunt. Se pare că da, politica cere multe resurse, pe care PSD şi PDL le ia din administraţia publică, din instituţiile care ar trebui să lucreze pentru cetăţeni, eu nu gândesc aşa. Vei vedea că şi fără bani sau cu bani puţini se poate face politică. Importante sunt proiectele pe care le susţii, capacitatea ta ca politician de a lua problemele oamenilor în seamă şi de atransforma problema cetăţeanului în problema politicianului. Oamenii sunt sătui de toată clasa politică, dar speranţa moare ultima şi acea speranţă nu trebuie să o lăsăm să pâlpâie, ci să avem forţa să o reaprindem.Să fim drepţi şi gravi, să fim neobosiţi, dar necrispaţi. Mulţi se iau de zâmbetul meu. E natural şi cred că e bine să zâmbim când întâlnim un prieten, când primim o veste bună, când facem un lucru bun sau când ne vine ideea revelatoare. Tu nu întrebi ce am făcut eu prin Giurgiu. Cum am condus Direcţia de Asistenţă Socială, cum am condus DMSSF-ul, cum am condus ANOFM-ul, ce am adus ca fonduri şi imagine pentru Giurgiu la Bucureşti şi în Europa ?                                                                                                                                       8. Nu. Ce ai făcut se ştie, dacă nu se ştie, nu ai făcut ce trebuie, ca să se ştie. Ai cultură de giurgiuvean devotat ? Răspunde la asta: câţi locuitori are municipiul Giurgiu, care-i cea mai populară meserie, cât e şomajul în municipiu, de când datează documentar aşezarea, cine-i cel mai tare primar din urbe?     Telegrafic: 73 260 de locuitori în municipiu, după un referendum din 2007, 297 859 în judeţ, 3526 km 2, densitatea 84 locuitori/km. Cât priveşte meseria nu cea mai populară,  cea mai profesată este  cea de funcţionar într-un birou al statului, şomajul este în creştere şi se calculează la nivel judeţean, acum este de 5,3%. Prima atestare a avut loc în Codex Latinus Parisinus, in 1395, în vremea lui Mircea cel Bătrân, în 1420 Giurgiu se numea pentru turci -Yergöğü, cel mai bun primar de 8-10 mandate încoace-Lucian Iliescu, patru dintre ele le-a onorat chiar domnia sa.
9. Dacă primarul Lucian Iliescu se decide să plece la alt partid, pleci după el şi arunci liberalismul la gunoi?   Primarul Lucian Iliescu a revalorizat liberalismul, i-a dat nu doar prestanţă şi aplomb, ci a pus PNL Giurgiu pe primul loc în ţară. Tu ai pleca de undeva de unde prin dăruire de sănătate, pricepere, inteligenţă, resurse de tot felul, ţi-ai construit o casă mare şi frumoasă ? Nu cred. Domnul primar e un liberal prin manieră şi stil, indiferent ce se vorbeşte şi ce vor duşmanii pe la colţuri. Lucian Iliescu este cel mai puternic liberal din această parte de ţară şi e normal, ca toţi să îl atace, dar nu a plecat niciodată, iar până acum, mâncătorii de… fluturaşi au anunţat de nenumărate ori chestiuni de genul ăsta. Nu mor caii când vor câinii ! Giurgiu este liberal şi va rămâne liberal. Ştii care este sloganul tinerilor liberali giurgiuveni ? Giurgiuveni, suntem giurgiuveni ! Pentru că se subînţelege că suntem şi tineri şi liberali, iar eu sunt preşedintele TNL Giurgiu, am lângă mine oameni deosebiţi, ca fraţii Prodan, ca toţi cei peste 200 de tineri cu care am făcut echipe de la începutul acestei campanii  şi această organizaţie are de spus multe în Tineretul  Naţional Liberal la nivel naţional. Sunt mândru de faptul că sunt liberal giurgiuvean, ţine minte !
10. Cultură de liberal devotat: câţi Brătieni au fost în partid, câte remanieri au avut loc în guvernul Tăriceanu, ce scria pe bileţelul roz, crezi în dragostea dintre Crin şi Adina?  Pe dinafară, află că eu am dormit în Vila Brătienilor de la Florica, în apartamentul principal, m-am plimbat pe aleile parcului de la Florica, am fost în bibliotecă şi pe terasă, dacă nu mă înşel este vorba de Dumitru şi fratele său Ion C. Brătianu, preşedinte făuritor şi tatăl celor trei fii, Ionel, Vintilă şi Dinu care, fiecare poate fi considerat o « 
generaţie«, dar Ionel şi Dinu chiar au fost, în perioade diferite şi deosebit de grele pentru România,  preşedinţii PNL“ISTORIA NEPĂRTINITOARE, CEA CARE PURCEDE DIN MINTEA ŞI INIMA UNEI NAŢIUNI ÎNTREGI, VA PĂSTRA ÎN LITERE NEŞTERSE MEMORIA CELOR CARE ŞI-AU PUS NUMELE ÎN CAPUL TUTUROR ACTELOR MARI NAŢIONALE ŞI POLITICE ALE RENAŞTERII ROMÂNIEI : BRĂTIENII  “, o spunea un mare om politic al României - Mihail Kogalniceanu.  Apoi , cred că întrebarea aceasta ar trebui să se oprească aici, pentru că familia Brătienilor reprezintă o mare parte din Istoria Modernă a României. Mulţi ani am fost ţinuţi în minciună şi neştiinţă ori să îi spunem comentariu şi nu obiectivitate istorică.
Cred că de fapt a fost vorba de o asumare integrală a guvernării de către PNL în 2007, atunci când am devenit şi eu membru al Cabinetului Tăriceanu. Cred în orice poveste de dragoste, restul sunt tâmpenii… Spre exemplu, ştii ce scria pe şaua calului pe care l-a călărit Udrea ? Nici eu, dar Băsescu ştie, aşa cum ştie ce scrie şi pe bileţelul lui cu PDL. Şi asta o ştim şi noi. Din toamnă PNL va conduce din nou România. Duşmanii noştri se tem de asta… Nu ştiu de ce, fiindcă noi suntem civilizaţi, serioşi şi gata de muncă.
11. Apropos, nu te simţi frustrat că nimeni nu ţi-a cerut vreo poză să te bage şi pe tine în cadrul larg cu noul preşedinte liberal?  Nu. E o strategie de  campanie. Vanghelie s-a băgat singur pe toţi stâlpii în Giurgiu, eu sunt alături de preşedintele Crin Antonescu pe bannere, aşa cum sunt şi ceilalţi  candidaţi. Sunt în unele materiale alături de ceilalţi, în unele nu. Eu sunt singur în afişele PNL Giurgiu, pentru că sunt singurul giurgiuvean care candidează la Parlamentul European, restul e intoxicare.

12. Ce pensie au părinţii tăi: pot trăi decent cu ea?    
Pensii normale. Ei au ales să se mute la ţară, ca să poată face faţă crizei. Nu le este uşor, dar se descurcă muncind în gospodărie.
13. Care-i venitul familiei tale: îţi permiţi un concediu liniştit sau o să apelezi la bonurile doamnei ministru Udrea?   Bonurile doamnei ministru Nutzy au un regim special, ajută mai ales o parte din afaceriştii din turism. Când eram studenţi mergeam cu cortul sau stăteam la tine la Buşteni, soluţii se găsesc.  
Soţia mea sigur nu poate beneficia, aşa că nici nu poate fi vorba să fac concediul singur. Vreau ca în anul acesta să ne odihnim pe bune, aşa că vom merge la Cucuruzu, la bunica Ecaterina a lui Andrei şi vom avea un concediu liniştit. 
Îţi imaginezi că această campanie politică zilnică nu este deloc relaxantă. Apoi, cu certitudine va începe activitatea europarlamentară şi mai vorbim.                                                  14. Eşti poet. Fă repede o poezie despre sărăcie !    Am scris una în guvernarea PSD, acum trebuie doar să o pun pe hârtie, fiindcă îi simt colţii cum mă bântuie şi cum latră a pustiu prin casele multora dintre concetăţeni. Din nefericire nici vremea nu este cea care trebuie să fie, e secetă şi pentru agricultori e un  an greu. Acum, despre poezie nu spun nimic, nu este vreme, dar promite-mi că vei veni cu echipa ta să îi vezi pe mulţi dintre tinerii talentaţi din Giurgiu în poezie, muzică, pictură, sport. Ajută-mă să îi popularizez pe ei şi îţi promit că nici nu şti ce se pierde, dacă nu o vei face ! Avem copii şi tineri extrem de talentaţi. Acum discutăm despre a le face un centru de studiu. E o idee a lor extrem de importantă.
15. Vom mai discuta. Până atunci,  dă trei soluţii prin care giurgiuvenii ar putea scăpa de sărăcie.  Sunt om politic, aşa că prima soluţie este aceea legată de vot, să voteze responsabil pe cei care le-au adus bunăstarea. A doua este legată de resursa de inteligenţă pe care oamenii locului o au şi în care eu am încredere. Dacă o vor utiliza cum trebuie, cu certitudine o vor duce mai bine. Cea de-a treia este legată de primele două. Dacă votează PNL şi dacă PNL va ajunge din nou la guvernare, am încredere că lucrurile se pot schimba doar în bine. Şi să nu-l uităm pe Dumnezeu, nu pomenit doar când suntem în nevoie, ci întotdeauna.
16. O ultimă întrebare: în ciuda optimismului tău, de ce nu te retragi? Ce te mână pe tine-n luptă,   giurgiuveanule Ionel Muscalu?   Vreau în primul rând să îţi mulţumesc pentru acest exerciţiu de jurnalism loial obiectivităţii, apoi cred că giurgiuvenii noştri vor răspunde prin vot întrebărilor de acest gen. Eu m-am născut aici, am crescut aici, am învăţat aici, am luptat pentru mulţi dintre cei care mă vor vota sau dintre cei care vor merge la vot pentru PNL şi Ionel Muscalu.Voi lucra însă şi pentru cei care nu mă vor vota, pentru că am lângă mine cea mai puternică echipă şi cei mai mulţi prieteni. De cine să-mi fie frică ?  Ştiu ce am de făcut, pot să rezolv şi răspund pentru ceea ce fac. Este o onoare imensă să reprezint Giurgiu şi pe toţi giurgiuvenii. Am primit această misiune de la organizaţia, care s-a luptat pentru ca eu să fiu pus mai în faţă pe această listă. Tu ţi-ai trăda prietenii, pentru cineva care are alte interese ? Eu, nu.

marți, iunie 19, 2012

INOROGUL




Strângând savuros mâinile pe sânii tăi.
Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,
Se trezea dimineaţa, rupea o floare
După care pleca.
“La revedere!”, striga curcanul din curtea vecină,
Înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.
Băiatul cu policandrul stingea stelele
Aducând o mână după celaltă peste coapsele tale
Şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă
De după paravanul păturii de lână,
Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună
Între zăbalele braţelor lui.
Şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa
Pe laviţă, rezemând policandrul de gleznele tale
Ca două vaze în care se oglindesc florile.

joi, iunie 14, 2012

COSMOS PE VERTICALĂ


















Oh, timpul acesta, trecut-petrecut,
Mă împunge cu limba clepsidrei în coloana.
Mă impinge înainte spre ceea ce sunt
Eu pe verticală.

Mă trage de mână, mă impinge râzând
Lacrima aspră a vieţii fecundă
Şi-mi face şi curte subtila secundă,
Să-mi treacă iar ora trăind-netrăind.

Departe de lume, departe de ziuă,
Tramvaiul cu cai ruginește în câmp,
Trecutul a fost demult pus într-o piuă
Şi-l trece pistilu-amintirii nătâng.

Oh, timpul acesta trecut-petrecut,
Răsuflă o viţă ascunsă în mine,
De-aş vrea să se pună clipelor scut
Să sparg rutina. Nu pot. Deci cu bine!

luni, iunie 11, 2012

Oamenii de praf şi zânele din ierbar



Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 28 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.

Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.
Puteţi citi această postare, mult mai frumos ilustrată, şi pe http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/01/magazia-de-praf-si-zanele-din-ierbar.html .

Magazia de praf şi zânele din ierbar Ionel Muscalu



 (468x525, 214Kb)

 (347x46, 5Kb)

Magazia de praf şi zânele din ierbar

Ionel Muscalu


Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 27 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg, fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
 (168x144, 5Kb)



Ionel Muscalu

duminică, iunie 10, 2012

Amintirea UNUI VIS DE VARĂ

















Sărut algocalminic, bun de pus la rană,
Îmi aşezi pe buze într-o viaţă gri
Şi când noaptea verde începe să geamă
Sistolice greţuri i-apucă pe vii.

Prăsită cu hoţii urlă mahalaua
Sub o creatură ferecată-n fier,
Insuficientă le este şoseaua,
Strigă să le aducă florile de ger.

Inima ne bate crunt lovind plămânii,
Noaptea ne apasă în nas iasomii,
Vara îşi prăvale peste lume sânii,
Să-şi hrănească iară mulţii ei copii.
















Nucii se frământă dând răcoare sfântă,
Iadul de căldură se destramă acum,
Ferestre de iarbă se deschid a nuntă,
Ora cea târzie îşi caută nun.

Din rinichii fierţi transpiră stelarul,
Cel care aprinde în stele dorinţi,
Îl doare mijlocul şi aruncă darul
Ce îl pregătise unul dintre prinţi.

La cofetărie se stinge lumina
Fete transpirate spun cuvântul close,
Am ajuns acasă şi stingem lumina
Râzând pe înfundate de finalul roz.

sâmbătă, iunie 09, 2012

Diavolul mi-a propus sa jucam ping-pong...


Diavolul mi-a propus sa jucam ping-pong.
Fiindca nu eram pregatit sa-l inving,
 m-am dus sa ma culc,
Ca sa salvez lumea, visand
 ca sunt pe lumea cealalta.
Ziua era iremediabil pierduta.
Am facut recurs la copilarie.
De obicei are efect maxim:
-Ai dormit bine, flacaule?
Ti-ai implinit somnul?!
Atunci nu mai zabovi!
Mergi in lume si lupta!
Si nu uita sa-ti faci semnul crucii...
Asta era bunica.
-Da, roaga-te la Precista
si nu fii niciodata Stanca proasta!
Asta era bunicul.
-Adica nu te lasa asimilat de toti timpitii,
Conserva-ti spiritul si alege-ti singur calea!
Asta era mama.
-Exilul pe-o coaja de nuca tine un timp,
Viata si nevasta tin toata viata!
Asta era matusa mea.
-Tigari, chibrituri, romane, poezii  si socotitoare
Sa ai la tine cand treci de colectiv!
Asta era varul meu, studentul.
-Proiectele tale trebuie sa aiba seva pamantului
Din care te tragi si experienta noastra.
Asta era invatatoarea Maria.
Un pachet pentru drum, imi pregati mama:
-Sa nu flamanzesti niciodata!
Bunica mea a iesit sa vanda margaritar la poarta:
-Vand lacramioare, ca sa ai bani de intors!
-Roaga-te!
Asta era bunicul celalat.
Diavolul era imens si se juca cu laba in tarana, zgarma,
fornaia alene, stapan pe situatie,
Ca un taur in arena, numai ca asta sedea in sezut.
-Nu ma sperii eu, a zis el.
Bunicul l-a alungat in felul lui cinstit si direct.
Era dimineata indrazneata,
dezbracata de mantoul de ceata.
Medicul imi lua mana binevoitor, numarand secundele:
-Si-a revenit, a spus egal...

vineri, iunie 08, 2012

Candidul ahtiat după publicitate , Inventează poveşti fructuoase pentru a se lobototimiza , în dorinţa sa fierbinte de a fi adulat, atunci când înşelătoria si-a adulmecat



Candidul  ahtiat după publicitate , inventează poveşti fructuoase pentru a se lobototimiza ,  în dorinţa sa fierbinte de a fi adulat, atunci când înşelătoria si-a adulmecat.
 Deşi nimeni nu îl bagă în seamă, domnia sa face jocuri erotice, face scenarii de filme de două parale cu poliţişti, visează anxietăţi paroxistice, are obsesii grave la starea morală, dar cel mai grav este că face fasoane de fată virgină, când e vorba de politica pe care o învârte până la absurd şi greaţă, frizând  ridicolul şi căzând în puţul penibilului, rămânând rătăcit în labirintul gândirii, fiindcă n-a putut să treacă nici de primul nivel, de care ar fi trecut şi pisoiul meu chel.
Această barbă a politicii locale, care nu s-a potrivit până acum pe faţa niciunui partid, se plânge că va fi rasă dacă mai continuă să îşi dea mâna cu o altă impotenţă a puterii de convingere, născută din poveţe greşite, tăceri deşuchiate şi fandoseli de limbi străine, ticluite avocăţeşte de un bătrân lup de bare şi de fete ce prestează la acelaşi organ plăsmuit în vremile paşilor pierduţi, pe când o limbă bătrănă în ecou îi îngână.  Îndrumate greşit de către un individ rău, lipsit de infrastructură şi utilităţi, cele două personaje aproape firoporcoase, care unul fără altul nu pot, au pus broboadele mov ale meseriei şi au ieşit de pe centura pe care o voiau fără taxe direct în centru.
 Aici să vezi halimai, inocenţele lor juvenile nu-şi găseau nicidecum trotuarul, unul se juca repede cu o banană, ca să-i treacă ticurile, altul dădea în otevită cronică, de-i durea pe bieţii întâlnitori burta de râs când îi vedeau! Se adunau vreo câteva sute de oameni ca la urs, unii strâmbând din nas, altul aşteptând să i se frizeze absurdul din faţă cu câteva saluturi de tip japon şi o chiflă beton, dar nimic nu se mai întâmpla, fiindcă şi florile au termen de garanţie şi cea mai caldă din oraş se răceşte, aşa că, târâş-grăpiş, oastea lui piţigoi cu două –trei foi ajunse aproape de o cale ferată şi se opri.



 Ce ziceţi, măi, emigrăm în Bulgaria sau plecăm în concediu, strigă ăla mai gras?
Unul zicea că îl saltă parchetul, fiindcă a furat cetrul! Altul zbiera că îi zbârnâie zvon de pârnaie, fiindcă a făcut-o de oaie cu fierul vechi jumulit din acelaşi cert! Unul auzea zgomote de cătuşe, mai sugace decât mediatizatele căpuşe! Una şoptea că i s-a furat laptopul cu poze secrete şi că i s-a risipit zona zoster pe umărul drept! Era clar, debandada nu mai putea fi ţinută în frâu, aşa că cel fără lamă, l-a invitat pe cel fără solzi să iasă din faşă în faţă, să spună la lume cum se răsfaţă! Când colo i se aduse un scaun , o banană şi o masă, ca ideal de după amiază!Ţi-ai dracu’  cu banana voastră a zis, dar nu mai are omul voie să scoată maioul pe căldura asta, că voi ne şi arătaţi cum ar fi trebuit să arătăm, că doar kilele astea nu sunt din gaze, ci din apă curată, ce instalaţia mea?! Au fugit întâi femeile şi copii, huiduind, apoi au venit bărbaţii adevăraţi să îi spună să se care din oraşul lor, că aici nu e nici sat fără câini, nici loc de destrăbălare pe faţă!
 Da-ţi-o dracului, băi băieţii cu bani! Asta e ce vă reprezintă?! Păi dacă e aşa, unii or să vă spună PA-Pa,  iar ceilalţi or să vă trimită la reeducare, fiindcă unui om cu stare îi stă bine să stea pe propriile lui picioare, nu să îi ţină nu ştiu cine cevaul ruşinos acolo, ruşinea ruşinilor, care mai curând ar fi fost de utilizat în bâlciul de Sfântă Mărie, decât în Postul Crăciunului, aşa cum dosind, măsluind, ticluind, a făcut-o  răstălmăcitorul de bărbi, bârfind şi dând din slănini pe mese!
 Ălălaltul, ţuguiatul,  făţosul, dădea cu miros de pucioasă şi siliciu pe la orice serviciu! Întâi te lua către cadrul alunecos, de parcă se uita pe gaura cheii din dos, apoi întindea mâna şi spunea că el ştie povestea care să nu-i ţină vrăjeala fără de veste şi împuşca nişte ţânţari mercenari, în egală măsură, cam cum dădea din gură. Apoi zicea că unul fără ălălalt sunt ca turcul fără pistol, ca sacul fără petic, ca petrecerea fără lăutari sau cum peştele de la cap se-mpute  şi-i lesne de înţeles  de ce se ţin de mână, când au atâta stres! Apoi cineva dintre ei le-a spus pa, apoi altcineva a spus pa. Ei auzeau doar Pa-Pa, Pa-Pa, Pa-Pa! Doar unul îmbălsămat cu foncţie mare la cancelare mai stătea ţanţoş pe drum, mirosind a şpagă, a femei străine şi a parfum, ba şi a cuie înfipte pe şosea, a tunuri din acoperişuri şi a mânăstire după pohta inimii cu poliţiste şi băi cu glugă, fiindcă banul te face al dracului slugă şi ochiul chior al dracului, de-ţi pierzi frumoasele apucături calabreze şi te razi la bărbi şi la freze. Se enervau, se etnozugrăveau unul pe altul, de parcă atunci pogora PreaÎnaltul, se trăgeau de ţevile toate, apoi, văzând că lucrurile iau o întorsătură  versală, care mai de care a început să sară. Mamă, ce joc de-a fripta, gaia-maţu şi sforţatul pe ouate au făcut!!! Parcă era  acolo un diavol în fiecare trup! De fapt Legiune intrase în porci şi îi zăpăcea! Ce de giumbuşlucuri, nici legiutorul nu putea să pupileze atâtea! Chiori de-o zi, pe-o lampă mică, mocăită doar cu cotul, inventau atunci fantasme şi–şi zbierau glanda şi tortul! Doară circ şi slăbiciune, doară  capete prea mici, stau acum plecate-n spate şi nu mai ai ce să zici! Îmbălsămaţi în iatacurile lor bengoase, de la cât mâncaseră de la săraci oase, pe unii trântindu-i fără remuşcare din tutun sau din turn, se întindeau cu parfumul franţuzesc mirosind a chiparoase şi întrebând în sictir- aţi mâncat, bă, săracilor, ciorbă de ştir? Se întindeau spre secţia de votare. Hai, bă, cetăţenilor, ce vă trebuie vouă om serios , care face cât şapte, uite aici noi suntem şapte şi nu facem cât el , nici dacă răuvoim un rastel de hingher, fiindcă  făţosul s-a şi apucat de treabă şi a mâncat borhotul grămadă, adunând toţi câinii din Bucureşti şi aducându-i aproape de Frăteşti. Acum pot să latre câinii din Giurgiu  cu  şi mai mult spor, că eu le-am adus alături un cor!  Un cor canin care să dea din coadă când faţa mea şi barba lui au ca să vadă! Învăţaţi  de la ei, de la patrupede, cuvioasa gângăveală pusă pe cuşti şi pe monumentele funebre, fiindcă noi, tusea şi junghiul cel mov mai avem  să  vă cinstim doar cu-n Molotov!


Luxul lecturii: Mărturisitorul




Gândul nerostit al celor mai mulţi poeţi este acela de a ascunde, sub perdeluirea vorbei atent alese, ceea ce vor, de fapt, să spună. Aşa s-au născut metaforele şi parabolele. Instinctual, poetul are ceva din fragilitatea cuvântului cu care lucrează. Rareori el cutează a zice răspicat ceva anume. Forţa lui stă în sugestie, necum în tăria rostirii. Ionel Muscalu procedează altfel. Mărturiseşte, dintr-o suflare, ce are pe suflet. şi are destule. Iubire, înainte de orice. Dar şi amintiri, şi prieteni pe care nu se sfieşte a-i evoca şi a-i numi, întâmplări, experienţe pilduitoare, locuri ce i-au marcat trecerea prin vreme. Mărturisitor fiind, ştie să povestească, ceea ce nu prea este la îndemâna poeţilor cu pretenţii de fantazare rimată şi/sau ritmată. Din acest unghi de vedere, Ionel Muscalu e din familia lui şerban Foarţă şi Emil Brumaru, fără a atinge, încă, virtuozitatea acestora şi nici extravaganţele care fac deliciul scrierilor mentorilor săi, în preajma cărora îşi cantonează poezia. Fără a fi un ascet al comunicării directe, poetul nostru este ceva mai retractil, dar la fel de atent la subtilitatea sensurilor, punând toată miza pe lirismul curat, pe distilarea vocabulelor. Ionel Muscalu are căldură şi tandreţe, nerv şi retorică. Poet de veac XXI, fără a se lăsa sedus formal de postmodernismul care pare a-i fi, mai curând, structural, el este o voce distinctă şi clară, pronunţându-se verde şi deschizându-şi, fără eziutare, sufletul. Forţa scrisului său stă într-o tensiunea lăuntrică aparte, pe care ştie să şi-o etaleze dezinvolt. Cam acestea ar fi consideraţiile care au alcătuit postfaţa semnată de mine la cea de-a doua ediţie a volumului „Baladele oraşului meu. Chipuri de prieteni”, apărută în primăvara acestui an la Editura Pelican şi urmând unui alt volum, „Războiul cailor pe pereţi”, tipărit ceva mai demult. Ionel Muscalu este încă foarte tânăr (n-a împlinit 35 de ani), dar are peste un deceniu şi jumătate de când scrie. A început ca jurnalist – şi am a mă felicita că i-am acordat, de la început, toată încrederea. A făcut şcoli multe, a umblat prin mai toată lumea largă, dar na încetat să cizeleze la versuri Băiat de la ţară, din împrejurimile Giurgiului, a prins drag de acest oraş mic şi i s-a dăruit. Între poemele care deschid cartea la care mă refer se numără şi acest frumos „început”: „Voi scrie o carte cât o lună plină,/ Vărsată în balsam de lemn de tei,/ Prin florile de crin, bujor şi iasomie/ Te voi purta de vrei sau de nu vrei.// Voi prinde chipuri de prieteni dragi/ în acul unui spirit de busolă,/ Maşini şi guşteri, pălării şi paji/ Te-or îmbăta, cu chihlimbar de vin, o oră.// Voi ninge valuri simple prin insule de zahăr/ Pe care Dunări şipot leneacă- n primăveri,/ Cu aripi de mătase eu voi aprinde paseri,/ Din veşnica pădure de sălcii, plopi, dureri.// Tichie de cireşe voi pune la ureche/ Statuilor din parcuri în verile de basm,/ în douăzeci de serii voi face nepereche/ Solzoşii peşti din piaţă pe un grătar cu astm.// Privirea-mi de colinde din seri precipitate,/ Fugită ca şi vântul prin mirodenii fix,/ Va creşte mânji din barbă şi pepeni din citate,/ Uitândumă- n departe cu ochiul meu de lynx.” „Talerul de ierburi al copilăriei mele” este o altă evocare lirică, cu sonuri din Labiş:”Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,/ Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,/ Am pierdut-o în verdele pădurilor sterpe/ Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,/ Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute./ în această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care/ Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,/ Am învârtit pământul de la un cap la altul/ Ca pe un fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi./ Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,/ De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,/ Am iubit-o cu inima urlând printre vaduri,/ Prin vârtejurile de ciocârlii ale neumbrei,/ Peste gorgane şi măguri, prin răstoace,/ Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,/ Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei/ Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,/ îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe./ Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,/ Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.” Teribilistul melancolic, însetat de viaţă şi având Esenin în sânge scrie fără şovăire şi nescrâşnit despre „Prăsila miriadelor de stele, un cer neschimbător”: „Roşeşete poezia prinsă în bordele/ Cu muzele mai despuiate decât crezi,/ Cu pumni în ochi, orgii şi cu sechele/ Pe care nu le văd şi nu le vezi./ Un sân altoi, o rădăcină scursă,/ Un zâmbet muşuroi nefericit,/ Piraţii vieţii-ntunecaţi acuză/ Confuziile unui tânăr mag vestit./ Lăcaş al spendidelor minţi, bacante/ Ce poartă-n al lor sân un Bachus dus,/ Stihii scăpate de la miazănoapte/ Aduc veşmântul ce tu i lai pus./ Folos nedezlipit de fantezie,/ Prăsilă-a miriadelor de stele,/ Un cer neschimbător de poezie/ Mai înduleceştea mele clipe grele.” Trăit printre „tâlhari şi cuţitari, bouari şi bivolari”, tânărul nostalgizează vremurile vechi în care „se bea vârtos” în cârciuma „La patru pietre”, unde băieţandrii îşi parcurgeau lecţiile de iniţiere în bărbăţia dură, privind cu atenţie şi jind la cei din preajmă, cum ni se povesteşte în „Setea de vară”: „La Patru pietre e o vară dură./ Căldura bate-n supravieţuire./ Autonomi şi pretendenţi la codru -/ Toţi cetăţenii, fără osebire,/ îşi neacă setea-n berea unui lotru./ Acel crâş- mar avea deatunci îndemâ- nare;/ Vorbea destul, punând apă-n pahare,/ Bătăi erau ades în curtea plină,/ Se furau bani şi se scoteau cuţite,/ Dar beţivanii se rugau să ţină/ Deschis cât mintea lor primea urzite/ Acele halbe atent îngrijite./ Acolo învăţat-am povestea pe deplin/ Că tremurul vieţii-l prinzi din mers,/ Că dragestea pentru femei e-un chin,/ De nu ştii să-i oferi un univers./ Se bea vârtos, pângăritor se bea,/ La Patru pietre, mai demult, cândva,/ Iar harul despuiat al vorbei de ocară/ L-am învăţat acolo, jucându-ne pe-afară.” „în orbita lui Borges” dă la iveală un Ionel Muscalu hieratic de-a dreptul, atingând uşor petalele şi pedalele cuvintelor, chiar dacă tot vitalist şi cu porniri de făcător al lumii sale:” Aş vrea să spun cuvântul cu pricina,/ Să nu mai ningă viscolind cu ger,/ Ducând Siberii de omăt spre Scilla./ Caribda adevărului o sper.// Aş vrea să tac lumini de-azur prin aer,/ Să mă-ntâlnesc cu nechezat de roib/ Trecând speranţa viselor prin caer,/ Să cresc lumini de rodii pentru-un orb.// Aş vrea din arbori mari să fac oraşe,/ Vitralii să le pun cu Dumnezeu,/ Să chem cu semn de rouă îngeraşe/ Să-mi rupă trupul cu gust erezeu.// Aş vrea să licăr prin troieni de dafin/ Cu versul licurici în pridvor amurgit,/ Să urc spre munte întrun băţ de afin/ Cântând spre seară versul ruginit.” într-o tonalitate asemănătoare sună şi „Pe lângă Villon”: „Ah, inima-mi hoinară iară zburdă,/ Cu mintea-mi limpede se ia la trântă./ Spectacol inedit, medieval,/ Solzoasele făpturi de prin podgorii/ Roiesc de butii duse către Pan,/ Grifoni îmi latră-n oase alegorii,/ Clovni şi fachiri îmi tescuiesc prin vine,/ Sărmană doamnă, nu ştiu cât m-o ţine.” în fine, până la reîntâlnirea de mâine cu poezia lui Ionel Muscalu, iată şi un text – „Inorogul” – de indicibilă tandreţe:”Băiatul cu policandrul aprindea stelele/ Strângând savuros mâinile pe sânii tăi./ Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,/ Se trezea dimineaţa, rupea o floare/ După care pleca./ La revedere!, striga curcanul din curtea vecină,/ înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.// Băiatul cu policandrul atingea stelele/ Aducând o mână după cealaltă peste coapsele tale/ şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă/ De după paravanul păturii de lână,/ Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună/ între zăbalele braţelor lui.// şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa/ Pe laviţă, rezemându-şi policandrul de gleznele tale/ Ca două vaze în care se oglindesc florile.”



articol publicat in 07.08.2008 ca editorial in Atac



de Dan Mucenic

Zi de poezie cu miros de zaibăr copt

Dimineața era caldă ca cearceaful pe care dormisem. Nici un fior, nici măcar în frunze, nicio șoaptă divină de vânt nu mișca vreun fir de i...