luni, octombrie 02, 2017

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.




         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte despre raţa magică ouătoare de ouă de aur şi unul de fier pe genunchiul minunatei Luonnatar, fecioara azurului, muma apelor, care mişcând încheieturile, ca să se destindă a spart ouăle, din care s-au născut cerul, pământul, norii, soarele scânteietorul, sunt gata să vă duc într-o aventură şi mai neguroasă, într-o lume pe care Pingu are s-o iubească, iar tu, Kilwinning o cunoşti din rune vechi. Pali curajosul şi Dromi cel viteaz ne va găsi drumul printre aurore boreale, iar inorogul îşi va încărca din stelele nordului cornul, cât despre Stürme, stelele sunt sigur că îi vor găsi adevărata lui dragoste printre fetele fineze sau între cele lapone. De fapt, ce mai calea-valea, toată Kalevala este plină de peţitori în căutare de fete!
         Până să chibzuiască ei mai bine, Og deja sucea nuieluşa de alun magic, repetând formula magică, care îi ajută să ajungă în timpuri şi ţări nemaipomenite:
„Malia, Malia,
                            Mi succionno gli orci i sorci,
                            Mi beeconno i poli i porri,
                            Mi mangionno gli agli i porci
                            Io grivada: corri, cori!”
         Og se transformă pe dată într-un flăcăiaş îmbrăcat ca un tânăr saami vânător de reni, foarte colorat, cu roşu, albastru, galben şi motive tradiţionale kareliene, iar fesul său roşu cu bentiţe albastre, roşii, verzi, galbene, îl făcu pe Pali să-i transmită plin de invidie, că este chiar mai colorat decât el. Og îi răspunse că nu s-a gândit la asta, dar sigur de vină sunt aurorele, care l-au transformat într-un băiat mai înalt decât este de obicei, cu chimir de piele vopsit în roşu, cu motive vopsite în alb, albastru şi monede din vechime.
         - Singurul lucru constant este schimbarea, auzi Og spunând pe un pitic nu tare mare, dar nici mititel cu totul. Eu sunt om ca fieşcine, un viteaz pitic din mare; am venit să tai stejarul şi-am adus pe lume o ţară.
         - Dar cum te cheamă?, îl chestionă instantaneu piticul Kilwinning. Poate suntem rude, poate suntem fraţi?! Bogăţii găsim noi pe aici? Văd că tot ce ai este de aramă! Inclusiv toporaşul îţi este de aramă! Ce poţi să faci cu un topor de aramă? Dar un târnăcop de ce nu ai? Parcă nici barba nu-ţi e aşa deasă.
         Deodată piticul fără nume se coborî din barca lui de lemn de stejar direct pe ţărmul lacului ce-şi vântura periculos valurile. Cum puse piciorul pe ţărm crescu mai înalt decât bărbaţii cei mai înalţi ai nordului şi prinse a spune:
         - O, viteazule, Kilwinning, despre tine am auzit multe, dar mai ales că eşti un negustor pe cinste, pe care nimeni până acum nu l-a putut păcăli. Vrei aur, iar Stürme îşi doreşte o fată. Eu am să vă duc la cea mai frumoasă fată din Finlanda şi din lume, fata făurită de fierarul Ilmari-Ilmarinen pentru el, dar pe care i-a dăruit-o făuritorului veşnicului, vajnicului din Väinölä, lui Väinämöinen, o fată care nu te ceartă, că nu prea mişcă din bărbie, toată din aur şi care s-a plimbat prin Germania, prin Rusia, pentru care s-au certat bogătaşii cei mari, toţi voind s-o aibă, ba chiar şi suedezii.
         Dar Og, văzând scânteile de poftă din ochii lui Kilwinning şi ai lui Stürme, răspunse pe loc.
         - Dar şi tu eşti cunoscut în lumea întreagă, viteaz al apelor, înalt al uscatului, căci tu ai tăiat stejarul, ca să aduci soarele înapoi finezilor şi bucurie laponilor. Tu ai să ne duci, de vei vrea mai curând în ţara lui moş Crăciun, decât la fete ce-ţi îngheaţă răsuflarea şi-ţi pun promoroacă în suflet!
         - Dar tu cine eşti, voinicule? Vii din Joensuu, Mikkeli, din Turku, din Helsinki sau din Rovaniemi? După port pari cam lapon, după inimă karelian, dar eşti îmbrăcat ca un saami.
         - Domnule, mie, mi se spune Og, dar sunt român şi cetăţean al lumii. Citind din biblioteca labirint am găsit multe aventuri extraordinare, care te lasă fără suflare şi afli multe, multe din întâlniri şi călătorii cum nu s-au mai văzut.
         - Deci vreţi să mergeţi în Laponia la Rovaniemi, acum, vara, cu renii ăştia ciudaţi, unul cocoşat şi unul cu nasul umflat mai rău decât al unui ren beat? Ştii că şi renii se îmbată? Dar ce somn mi s-a făcut. You make a sleeping place under a tree. Şi pe dată se urcă în barca lui, se făcu mai mic şi adormi.
         Kilwinning şi Stürme se arătară supăraţi, fiindcă Og nu l-a lăsat pe domnul înalt şi generos să rămână înalt şi generos şi să-i ducă la fata cu totul şi cu totul din aur.
         Dromi şi inorogul ponei erau supăraţi pe piticul care dormea în barcă, fiindcă a zis despre ei că sunt reni. Însuşi Og, dacă nu ar fi ştiut ce se întâmplă, ar fi rămas cel puţin descumpănit. Dar el îi asigură pe toţi că piticul din barcă este unul binecrescut şi foarte demn de a deveni ghidul lor în marea călătorie spre Cercul Artic. Pingu era în delir, de parcă spiritele celor 218.700 km de păduri, câte acoperă Finlanda, i-ar fi şoptit fiecare cu glasul său urieşesc, ca de copaci foarte bătrâni, lucruri senzaţionale.
         - Anteeski, adică, mă scuzaţi, dar, deşi suntem în Turku eu văd tunturile din Lappi şi zăpada şi derdeluşurile pe care am să alunec. Am să mă dau de-a rostogolul în Haltiatunturi!         
         Deodată, o lună mare, imensă, ca o tipsie de argint, prinse a naviga pe un cer clar ca de lapis, iar ici acolo de agat şi de safir.
         -Aici suntem aproape de râul Aura şi putem traversa de câte ori vrem cele cinci poduri principale din Turku. Am putea lua feribotul, dar mai bine hai să privim spre Tuomiokirkko (Catedrala Turku) până se trezeşte domnul pitic de aramă şi să-l lăsăm să ne conducă  el spre Helsinki şi apoi spre nord.
         - Dar doamna aceea cu bonetă şi şorţ alb, bluză roşie şi fustă lungă neagră cine este, întrebă Pali, jinduind la dulciurile pe care le ţinea aceea pe o tavă?
         - Este angajată a Käsityöläismuseo (Muzeul Artizanatului) şi este îmbrăcată într-un costum de secol XVIII, răspunse Og.
         - Dar tu de unde ştii că este angajata Kasitolalaie sau Kastolelaie sau Kastelo, întrebă Pali, încercând să repete Käsityöläismuseo.
         - Dintr-un ghid complet despre Finlanda, aşezat în labirint lângă Letonia, Lituania, Estonia, dar aici se ajunge cel mai uşor cu Vikingul de la Stockholm. Dar hai să trecem primul pod, Auransilta să cotim apoi pe străzi până la Teatterisilta („podul teatrului”) şi să luăm de acolo Föri, acel mic vas care transportă gratuit pietonii şi bicicliştii, apoi ne întoarcem aici, îl trezim pe viitorul nostru ghid şi plecăm la drum!
         - Prea bine, zise Pali, încercând să-i înhaţe tichia vrăjită a inorogului, care îşi feri coama graţios ca întotdeauna, de nimeri Pali drept cu ciocul într-un feribot Viking.
         - Ştiţi că aici în Turku s-a construit cel mai mare vas de pasageri din lume? Oasis of the Seas, un oraş plutitor de 365 de metri lungime, câte zile are un an, nu-i aşa?
         Dromi întrebase ca un adevărat profesor nişte lucruri, de îi lăsase mască pe prietenii lui. Kilwinning era mai puţin supărat, fiindcă auzise că în nord, acolo unde vor merge, este mult aur.
         - Hei, dar am ajuns deja pe täl pual jokke („partea asta de râu”), uite catedrala veche de 667 de ani! Brrr, anul tecut a împlinit 666! , zise Og. Foarte interesantă, dar hai să ne grăbim să ajungem pe tois pual jokke (“partea celalată de râu”) și să luăm Föri! Wow, dar ce miroase a cafea proaspăt prăjită, ca în bucătăria mamei! Cred că vine din curtea din spate a Apteekkimuseo. Uite vine trăsura Musta-Hilu! Hai să ne suim în ea, prieteni!
         Văzură statuia Marea Îngheţată, dedicată marinarilor, nu îngheţatei, Ukkopekka, ultimul vapor cu aburi care a navigat pe mările Finlandei, dar şi micuţul vas Sigyn, care a fost ultimul vas cu vele ce a traversat oceanul, statuia lui Aleksis Kivi, scriitorul, dar ei tot se gândeau la piticul din barca de stejar.
         - Şi cum crezi că vom naviga în coaja aceea de nucă, Og, printre aceste cargouri uriaşe, printre aceste vase de peste 30 de metri?
         Pali nu reuşise să-şi ţină ascunsă teama de apă.
         Un cârd de lebede zburară peste ei, dezechilibrându-l pe fricos. De cât îi venea să râdă, Dromi s-ar fi aruncat pe cocoaşa lui norocoasă, dar Pingu îl bătu peste şaua din piele sahariană cu lăbuţele lui sensibile, amintindu-i că nu este singur.
         - Finlandezii ăştia sunt cam ciudaţi, zise Og, întrebându-l ceva pe un domn, care nici nu îl băgă în seamă. Îţi zâmbesc când nu trebuie, îţi răspund când vor, uneori cântă când ai vrea să fie serioşi, dar sunt nişte gazde extraordinare. Au un campionat de cărat nevestele în spate! Gata, am ajuns la vasul nostru şi nu te speria, Pali, am mers noi pe Nil, mergem şi pe Marea Baltică sau, hai să-l întrebăm pe domnul pitic de aramă ce părere are şi cât cere, până la Rovaniemi, domnule ministru de finanţe Kilwinning. Oricum, eu ştiu că la Rovaniemi se ajunge doar cu expresul Moş Crăciun, aşa că, mai vedem, mai chibzuim.
         - Ştii că Franţa în Finlanda se spune Ranska?
         - Dar de unde ştii tu, Dromi, întrebă Pingu?
         - Din casa moşului de pe dealul Korvantunturi, de unde ai să te dai de-a rostogolul cuminte, Pingu!
         - Eu nu înţeleg nimic din ce scrie pe indicatoare, zise Pali. Vreau să ştiu unde merg, dar limbile finlandeză şi suedeză îmi sunt total necunoscute.
         - Lasă că iarna se scrie şi în japoneză, răspunse Og. Mi-a spus mie tata că japonezii îl iubesc pe moşul la fel de mult ca şi noi şi vin sute de mii aici şi atunci apar anunţuri şi indicatoare scrise în limba japoneză.
         Pali se uită peste bordul bărcii de stejar şi îi veni rău. Pali simţi aerul rece care-i trecea prin pene, se trezi, se mai uită odată şi vorbele-i rămaseră în cioc. Nu putu să îngăime nici măcar un ţipăt de teamă.
         Înspre răsărit desigur, peste lacuri şi păduri, peste insuliţe, peste băltoace mlăştinoase, peste peşti şi peste oase, peste câteva lumini şi case, barca vântul încerca, pânza vânjoasă se umfla tot mai aprig, încât Og, auzind, era să leşine şi el. Norocul lui cu Pingu, care îl îndemnă pe Dromi să-l susţină. Barca spinteca văzduhul, iar piticul de aramă cârmea printre stele de carte poştală în lumina albă a lunii. Nu le trecuse prin cap că în Finlanda mai sunt bărci care zboară ca elicopterele pe tălpoaie lungi de sănii!
         Dacă nu aş fi avut ciorapii de lână făcuţi de bunica şi mănuşile astea groase primite anul trecut chiar de la moş Crăciun, cred că aş fi tremurat ca şi Pali. Norii se aşezaseră dedesubtul lunii ca nişte solzi de peşti cu puf, ca nişte solzi de argint fierbinte, umflându-se, împingându-se, acoperind şi descoperind frumoasa, luminoasa lună.
         - Seamănă cu nişte foci grase norii, nu-i aşa? întrebase piticul de aramă, vâjâind cu luntrea sa printre norii pufoşi, parcă strânşi în stoguri pe pajiştile reci ale cerului.
         - Să ştiţi că noi, finezii, iubim natura, iubim pădurea, care este aurul nostru, iubim marea şi lacurile pline de peşti de argint, iubim cerul şi femeile noastre, fiecare-şi iubeşte cărarea sa prin pădure şi drumul pe ape, urşii, lupii şi balenele, renii şi frumoasa zi de vară, dar din silozul de suflete şi din spiritele pădurii ne-am adunat mereu puterea de a merge înainte. Uite acolo stau cei noi şi şcoala lor! Vom coti acum puternic prin bulboane de mătase, cerului să nu-i zgâriem ale sale fine oase.
         Deodată erau în Helsinki, capitala ţării celei largi numită Finlanda. O muzică divină de coarde, mânuite magistral de o femeie blondă îngâna valurile mării, într-un crescendo aproape, apoi uşor, uşor, condus de degete dibace a început pe inimă să toace.
         - Este Kantele, instrumentul finez, făcut prima dată de meşterul Väinämöinen din oasele şi dinţii şi aripioarele unei ştiuci gigant, cât barca de mare, pe care curajosul a străpuns-o cu spada şi a împărţit-o cu paloşul oamenilor dintr-un ostrov. Tot el a şi cioplit din marile ei oase cutia ăstui Kantele şi i-a pus strune din coama mândrului armăsar al lui Hüsi. Aşa că, atunci când cântă prin el curge râul repede, liberii peşti şi armăsarii văzduhului se ridică pe picioarele din faţă, cambrându-se ca vela ce primeşte vântul bun, ca barca să alerge de neprins pe marile lacuri. Ascultaţi! Acum susură vântul prin frunze de copaci bătrâni, acum marele lac este biciuit de vântul turbat, acum se aude sălbatic nechezat. Kantele este harpă, orgă, şapte fluiere, chitară, instrument de cântat cu mâini tandre şi fine, dar care ştiu să îmblânzească dorul.
         Piticul de aramă începuse să crească în timp ce povestea mândru despre instrumentul muzical naţional finlandez, semn că nu doar pământul strămoşesc, ci şi mândria de a aparţine neamului Kalevei, îi dădea putere. Şi parcă îi cuprindea o atmosferă extrem orientală, ca dorul primei patrii a oamenilor veniţi de departe din Asia.
         - Dar ce cântă acum, întreabă inorogul pitic?
         - Este o bucăţică din opera lui Oskar Merikanto, Summer Evening’s Idyll, op. 16, nr. 2. Puteţi s-o ascultaţi şi voi acasă, pe Youtube, ca să vă amintiţi această mândră călătorie, spuse hâtru piticul de aramă, devenit iarăşi un domn înalt şi generos.
         Piticul Kilwinning şi Stürme abia aşteptaseră momentul pentru a-i reaminti de fata de aur.
         Lappi e din piatră şi lemn şi mâncarea este delicioasă. Avem piept de raţă, icre galbene şi rotunde, fructe de pădure, căpşuni, peşti din râuri, lacuri şi din mare, legume proaspete, produse în Finlanda, dulceţuri din muguri de molid şi îngheţată de pin, iar dacă eraţi un pic mai mari aveam un vin de căpşuni, de să te lingi pe buze.
         - Wow, zise surprins piticul Kilwinning, sunt foarte încântat să aflu că pot mânca ca la mama acasă. Dar cartofiori noi, foarte aromaţi sau ciupercuţe de pădure, peşti afumaţi şi raci împlătoşaţi găsim? Hering murat sau somon „graavi” aveţi?
         - Avem. Iar în ţara atâtor lacuri, găsim o „muikkukuko” delicioasă, o Savo din pâine de secară, umplută cu peşte, mmm!
         - Tot vorbim, vorbim, vorbim despre mâncare, explodă Pingu. Hai să gustăm ceva şi să călătorim spre Moş Crăciun! Eu am o dorinţă foarte mare şi, dacă îl găsesc acasă pe moş, s-ar putea să mi-o împlinească.
         Îşi umplură burticile cu de toate, iar Pingu ceruse chiar trei porţii de peşte proaspăt şi patru îngheţate. Fu surprins neplăcut când i se aduse îngheţată caldă, dar savoarea ei îi plăcu.
         - Mi-ar plăcea să simt puţin aer de saună, zise Dromi, după ce se îndopase cu artisticele aranjamente din farfuriile prietenilor săi, pe care ei aproape că nu doriseră să le strice.
         Og făcuse câteva fotografii cu telefonul mobil, ca să le pună pe pagina lui de socializare, iar Pingu îi zorea într-una, dornic să ajungă mai repede la Cercul Polar.
         - Apa pe care o pui cu polonicul de lemn peste pietrele încinse fac un aer uscat, saharian, care face bine bietelor mele cocoaşe, încercă iarăşi Dromi.
         De data aceasta fu rândul micului inorog să intervină:
         - De transpiraţia unei cămile aveam nevoie, altfel, sătui suntem, de băut am băut cele mai interesante siropuri de fructe, dar de periat cu „vihta” încă nu am fost. Abia aştept să te încingă cu mănuchiul de crengi de mesteacăn peste cocoaşele tale bătrâne! Să vezi atunci uscare rapidă…
         Kilwinning se făcu nevăzut când veni vorba de nota de plată, deşi nu-i stătea în fire şi nu avea astfel de apucături, încât îi aduse la disperare pe prietenii săi, care se străduiau să pară veseli în continuare, deşi nota era destul de însemnată, ca pentru nişte premianţi. Aproape că îl punea într-o situaţie dificilă pe Og, când piticul apăru râzând şi plăti regeşte, ba lăsă şi un bacşiş în moneda locală, euro, căci marca finlandeză nu mai exista de paisprezece ani.
         - Dar unde ai fost, îl întrebară în cor?
         - La pescuit, desigur. Ba m-am şi bucurat de briza minunată a vântului de seară ce se juca în barba soarelui, oferindu-mi culorile unui aur unic în apusul acesta acvatic.
         - Dar am fost speriaţi, îi spuse Pali.
         - Prietene, un prieten nu te părăseşte la greu, iar eu sunt un membru de nădejde al echipajului. Să nu uiţi că pentru a avea un prieten, trebuie să fii tu unul! Dar să ştiţi că vara în Finlanda este senzaţională. Cât voi aţi benchetuit, eu m-am dat cu canoea, am prins păstrăvi din cei mai repezi, am cules fructe de pădure cu o cutie roşie, care avea un pieptene şi am vizitat mokki, casa prietenului nostru, cel mai distins pitic mare din Finlanda. Să vă spun un super secret: sss, deşi este veche, are curent electric, tv. şi wi-fi! Dar voi ştiţi că în Finlanda sunt 187.888 de lacuri?
         - Ce de lucruri minunate ai făcut, morocănosule, cunoscător de rune vechi, îi spuse oarecum invidios Pali! Interveni piticul fără nume, care acum îmbrăcat ca un tânăr finez, zâmbea în colţul său:
         - Haideţi să mergem pe drumul nostru! Voinicule, ia-ţi oastea sau echipa şi drept către barca mea s-o ţineţi! De acolo spre Lappi vom purcede deîndată. Vom merge la pescuit păstrăv, somon de apă dulce şi plătică, vă voi arăta casa mea kareliană din Joensuu, unde soţia mea mereu tânără şi frumoasă v-a pregătit o saună pe cinste şi fiul meu vă va duce pe râul Ruuan – Konski să vă plimbaţi cum nu aţi mai făcut-o până acum. Apoi, când veţi fi pregătiţi să vă simţiţi finlandezi, vă vom duce în oraşul vecin Rääkkylä să ascultaţi un concert al celei mai bune trupe care cântă la kantele. Să nu plecaţi cumva de capul vostru prin pădurile noastre, că vă veţi rătăci şi se vor scrie alte poveşti despre voi!
         Tot vorbind ajunseră la barca minune a piticului când înalt, când mărunt şi sărind ca somonii în mersul lor pe râu, se treziră gata de plecare.
         Og se sperie de viteza cu care piticul cândînaltcândmăruntdarlegendar pornise barca spre soare apune, pentru ca apoi să vireze brusc spre miazănoapte şi-şi făcu o cruce lungă.
         - Mediam noctem sau Nord, venim! , zise el tare ca să nu se vadă că  s-a speriat.
         Dar piticul legendar nu-i scăpase gestul său şi îi spuse:
         - Nu te teme, conduc barca asta de mii de ani şi încă nu am avut nicio pierdere. Cât despre cruce şi noi suntem ortodocşi. Mulţi karelieni ne închinăm asemeni ţie, însă nu de teamă, ci de bucurie.
         Fără să-l asculte pe piticul fără nume, o furtună izbucni cât ai zice ştiucă şi vântul luă barca pe sus, trecând-o peste vapoare colosale, vase de croazieră cât un oraş, în care intră şi 5400 de persoane. Dar el se puse pe muncă, învârti velele, trase vela gabier până o strânse pe catarg, lăsând restul velaturii să fluture, mânuind-o din funii ce îi ridicase ca pe un zmeu aproape de stele.
         Cu strângătoarele de margine puse în ordine, cu zburătorii, şi rândunicile lăsate în vânt cu strângătoarele de vânt nestrânse, bordul bărcii părea imens, iar piticul un uriaş care stăpâneşte nu doar scotele, contrascotele şi murele, ci chiar cerul, după alura de marş a navei sale.
         Joensuu pare capitala pădurilor dintre lacuri, vârfuri de catarge măreţe înălţate în vânturile repezi spre stele.
         Barca se opri deodată în mijlocul cerului, iar dinspre nord, luminile celebre începură să joace tontoroiul pe recele cerului. Acolo sus, aburul din guriţele prietenilor se zbăteau să prindă formele cercurilor perfecte, doar Pingu se distra prinzându-l pe Pali de aripile colorate şi întrebându-l cu un umor aproape englezesc:
         - Aici alb-negru este mai bine decât color?!
         Şi începu ploaia. Cerul ici-colo vineţiu, mai încolo alburiu, cenuşiu, negru, cu marginile răsfrânte peste lacuri, peste pământ şi peste luminile oraşului. Og îşi striga echipa, ca s-o adune la un loc, dar piticul fără nume viră spectaculos şi ateriză pe un lac verde, unde luminile roşii ale balizelor din faţa unei case de lemn spărgeau stropii de ploaie de păreau scânteile unui polizor sau ale unui roi de luminiţe din lanternele de Crăciun. Aterizarea neobişnuit de lină, deşi consistent mâncătoare de metri din înălţime îi făcu pe toţi să se oprească din sfadă şi cu sufletul la gură sau cu răsuflarea în gât să aştepte să coboare. Piticul cândînaltcândmăruntdarlegendar jubila. Se simţea fericirea plutind în jurul său , aşa că Og se grăbi să scoată telefonul mobil, ca să o surprindă într-o fotografie. Vă daţi seama că în fotografie nu au apărut decât ochii roşii ai omuleţului fără nume! În timpul acesta un tânăr de pe mal întindea de pe un ponton o scară înşelătoare, ce părea scurtă, deşi era lungă şi mare. Peste câmpul cel negru de ape, abia se zărea o lumină, dar se auzeau cântecele pescarilor ce se întorceau de pe lacuri acasă. Vântul stătuse pe loc brusc, aşa cum şi pornise, iar smoala nopţii nu era încreţită de şoapta niciunui val.
         - Fata lui Utu nu a prins de veste că suntem pe aici şi nu ne-a suflat niciun pui de ceaţă în cale, chiar de nu ne-ar fi biruit cu al ei abur, ba nici Tursp fiul lui Aijö, cel cuminţit de bătrânul Väinämönen, n-a ieşit din ape.
         - În sfârşit, bine ai venit, tătuţă-n minunatul nostru aer, luna iar va depăna-va a ei lumină din cel caier; iar necazurile, plânsul mamei alina-vei.
         Cu un cântec tremurat l-aştepta pe piticul fără nume al său fin acolo pe margine de lac. Îl întrebă dacă n-a găsit acel Sampo din Pohjola, vreo comoară în Ahtola, aur de sub cuta mării, bogăţii prin bobi de valuri, iar piticul îi spuse să întindă scara, fiindcă îi aduce oaspeţi de departe. Urcară pe treptele roşii până la debarcaderul albastru.
         Ajunseră repede la căsuţa de lemn din marginea pădurii, de unde lacul se vedea cât puteai vedea cu ochii. Seara se lăsase foarte aproape de pământ printre ierburile ce se unduiau sub un vânticel blând. Luna ieşi atunci de după pătura norilor şi prinse să lumineze locul ca-n palmă. Mirare mare îi cuprinse pe prietenii noştri când văzură şase bărci parcate lângă debarcader, pe mal, dar nu ca lumea, ci ca nelumea, sprijinite de etambourile de la pupa, cu etravele în sus şi prorele împodobite ca vârfurile pomilor de Crăciun. Nici nu se întrebară cine le-a putut aşeza aşa, căci văzuseră cum fiul piticului apucase un pin de lângă o stâncă şi-l izbise odată de-l făcuse surcele pentru foc dintr-o lovitură.
         Ba şi gardul era un pic ciudat, făcut direct din trunchiuri de copaci, dar nu prinse-n cuie, ci cumva sprijinite direct de pământ, de părea neterminat.
         Pereţii casei de lemn erau din scândură groasă şi grunduită, iar pe cel din mijlocul marii camere de primire stătea o pendulă de aceeaşi culoare ca şi peretele, bătând tic-tac-ul şi indicând exact orele 23 şi cinci minute, exact aceeaşi oră ca şi în România. Câteva tablouri cu bărci şi un tablou cu biserica erau aproape de pendulă, apoi un covor ţesut manual, cam cum sunt covoarele noastre olteneşti, în rest simplitate extraordinară, dar între ramele albe ale ferestrelor chiar între geamuri, gospodina aşezase flori albe şi roz pe un pat de muşchi verde, încât simţeai că pădurea şi grădina sunt parte din sufletul lor.
         O sobă mare, verde, în care flăcăiaşul cel puternic pusese un braţ serios de lemne făcea ca să nu simtă nimeni răcoarea de afară. Soba era nespus de frumoasă, iar alături, pe perete era fixată o kantele de lemn de forma unui mare solz de ştiucă. Perdelele nu erau ca la mama acasă, ci brodate. În camera cu duşumea de lemn nu era decât un scaun şi, pe lângă cele patru mese, opt bănci de lemne. Pe duşumea preşuri, covoare ţesute în război, ca la străbunica mea.
         - Of, parcă am ajuns acasă, spuse Og înfrigurat. Pe cea de-a cincea masă, pe care proprietăreasa aşezase o faţă de masă albă ca neaua, stăteau în coşuri de papură împletită pâinici calde şi aromate, puternicul miros parcă îi îmbia pe toţi să se apropie. De aproape se vedeau bolurile cu salate, cu fructe de pădure, cu peşte mic afumat, pus între felii de lămâie şi decorat cu mărar, de carne de elan, farfurioare cu felii de unt gras şi boluri cu sosuri şi dulceţuri. O curăţenie desăvârşită peste tot, dar gospodina nicăieri.
         Pe mese erau aşezate farfurioare şi tacâmuri, erau decorate cu ramuri pline de merişoare coapte, tocmai bune pentru crescut imunitatea. Şi toţi se uitau unul la altul. Dar piticul fără nume se transformă într-un bătrân înalt, cu o barbă albă lungă şi deschizând o uşă spre bucătărie îi făcu loc să intre doamnei casei, care încărcată cu un ceaun cu mâncărică şi altul plin de cartofi mici şi rotunzi, gata decojiţi le spuse, fără drept de apel:
         - Mene pöytään! Hyvää ruokahalua, lapset! , adică: Treceţi la masă, poftă bună copii! Iar ei se aşezară imediat pe băncuţe. Piticul Kilwinning îşi coase vechiul lornion şi-l aşeză la ochiul drept şi mai – mai să cadă de pe băncuţă. Dădu să spună ceva, însă doar aerul ieşea din gura lui.
         - De ce faci ca un peşte, care vrea aer? , îl întrebă Pali.
         Însă piticul Kilwinning nici nu-i răspunse, nu-l lua în seamă pe coloratul său prieten, ci doar nu-şi lua privirea de la doamna cu batic roşu şi verde, de sub care îi ieşeau două coade de păr alb împletite după toate regulile artei şi care le surâdea tuturor atât de blând, încât le trecuse şi frigul şi dorul de casă şi nevoia de a protesta că sunt iar puşi la masă. De după ochelarii aşezaţi pe nas, doi ochi negri le zâmbea complice călătorilor.
         - Juolumnori! Juolumnori! Olet oikeassa Juolumnori!, striga din ce în ce mai vesel piticul Kilwinning. Eram sigur că ceva supranatural se întâmplă, doar nu te transformi oricând şi oareşcine din mic în mare, când tânăr, când bătrân. Sunteţi chiar doamna Crăciun! Doamna Crăciun! Doamna Crăciun!
         De aceea eram eu mut de uimire, iar domnul fără nume trebuie să fie chiar Joulupukki… Da, el este Joulupukki, cel care poate să facă o barcă să zboare şi să ia diverse, înfăţişări! Dar bine ne-a mai copt-o! Înseamnă că pe aici vom găsi şi elfii moşului, iar pe afară sigur ne vom întâlni cu renii dar eu nu cred că îi cheamă Rudolph, Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder şi Blitzen.
         Og, Pali, Dromi, Stürme, Pingu, strigă aprins piticul Kilwinning, suntem în casa de vară a lui Moş Crăciun! Pentru că cel care ne-a condus tăcut şi liniştit prin jumătate de Finlanda este chiar Moşul, Joulupukki, cum îl alintă finlandezii! Mamăăă!, mai strigă plin de patos Kilwinning, deşi mama sa nu era acolo, dacă nu o recunoşteam pe Doamna Crăciun, habar nu aveam cine ne este ghidul!
         Og, Pali, Dromi, Stürme şi Kilwinning izbucniră în urale şi aplauze. Doar Pingu stătea supărat, de parcă i-ar fi turnat cineva tot cerul în cap.
         - Dar ce este, Pingu? De ce ţi s-au înecat corăbiile, îl întrebă Og.
         - Dar eu chiar mă gândeam că voi coborî de pe Cercul Polar,        dându-mă de-a rostogolul pe mari bucăţi de gheaţă. Aici nu este nicio calotă glaciară, nu tu laponi, nu tu alţi pinguini!
         - Până una-alta să ne bucurăm că l-am cunoscut pe moş în civil. Ia gândiţi-vă cine a mai avut vreodată fericirea să petreacă atâta timp cu moşul, să-i cunoască tainele de alături, să-l vadă mic şi mare, tânăr şi bătrân, atât de bătrân!
         Şi, mai mult decât oricine, noi ştim că moş Crăciun este chiar moşul din vechime, care a ajutat-o pe maica Domnului să-şi găsească sălaş, că poate, de aceea, este binecuvântat cu harul de a şti totul despre toată lumea, despre nevoile şi dorinţele oamenilor. El a ştiut mereu ce gândim noi, aşa că şi tichia fermecată a inorogului şi pelerina nevăzută a lui Kilwinning ne-au fost cumva de nefolos.
         Şi-n timp ce Og şi Kilwinning vorbeau, iar Pingu era trist, gustau din bucatele alese de li se umflaseră burticile mai ceva decât cimpoaiele. Doamna Crăciun îi mângâia pe fiecare, le zâmbea matern, îi gâdila pe coamă sau pe cocoaşe, încât fără să le spună nimic, se simţiră dintr-o dată sătui şi plini de energie. Însă surprizele nu se opriră acolo. Deodată pe fereastră se văzu o lumină plutind pe sub aburii nopţii reci, ce păreau spirite ale altor vremi, iar pe uşa casei se strecurară tăcuţi şapte elfi, fiecare purtând câte un cadou pentru fiecare dintre prietenii noştri.
         Og primi o nuieluşă de mesteacăn cu totul şi cu totul suflată-n aur şi argint, gata să facă cele mai nemaipomenite viraje, asemenea vechii sale baghete de alun vrăjit, ba şi un bilet la Festivalul Cântecului din Joensuu, la care pe scenă încape un cor de 11.000 de persoane şi o carte.
         Pingu primi o bucată de gheaţă albastră pe care dacă o atingea în partea dreaptă se transforma în iglu; dacă o atingea în stânga apărea repede o pistă de patinaj, iar dacă o prindea între aripile sale se transforma el însuşi într-un pinguin imperial, cel mai mare şi mai rezistent dintre pinguini, iar sub lăbuţele sale negre se făcea o banchiză încât în încăpere se făcu frig pe loc şi toţi protestară vehement, mai ales Pali şi Dromi.
         Inorogul pitic primi un fel de seminţe fermecate, pe care dacă le gusta îi creşteau aripi şi, ca să nu le termine niciodată îi dădură şi o traistă la fel de magică în care odată puse seminţele, nu s-ar fi terminat niciodată. Pali vruse să guste din ele, dar inorogul se feri cu dexteritatea lui consacrată încât bietul papagal abia îşi reveni când se văzu faţă în faţă, ochi în ochi, cu elful cel mai morocănos din lume care îi întinse o cutie prinsă cu sfori aurite într-o fundă perfectă.
         Dromi primi un dicţionar şi o cheie de plastic, încât nu înţelese nimic. Stürme se văzu încălţat cu bocancii motanului ce-l slujise cândva pe celebrul conte Minţihansen şi cu un chef de aventură, încât nici nu se gândi bine şi pe dată îi apăru în mână o pereche de beţe de schiuri, ba chiar şi schiuri speciale pentru stürmevăielnici.
         Kilwinning ceru să vadă cartea lui Og, dar Og îi răspunse pe loc:       „- Prietene, dojenile îţi curmă şi scapă-mă!... Mă dăscăleşti pe urmă.” E o carte foarte frumoasă despre oameni şi fapte…
         - Te cred, dar nu te înţeleg.
         Uşa casei se deschise din nou şi afară se aprinseră atâtea lumini, de parcă era pista unui aeroport, iar în mijloc Stürme şi Pingu se dădeau cu patinele pe un sloi imens de gheaţă.
         - Vezi ce înseamnă să le faci toate nazurile, zise Juolumnori către Joulupukki, care stătea pe singurul scaun din încăpere şi zâmbea satisfăcut! Copiii trebuie educaţi, nu doar răsfăţaţi, insistă doamna Crăciun. Te rog să-i opreşti să-mi distrugă grădina de legume şi straturile de flori!
         Pali tocmai reuşise să desfacă funda aurită cu ciocul său puternic şi, din cauza curiozităţii, sparse cutia cu ciocul încât praful magic din ea se răspândi peste lume, împlinind dorinţele tuturor. Numai în faţa casei de lemn din Joensun apărea şi dispărea la interval de o secundă când patinoarul, când stratul de flori, când grădina de legume, după dorinţele fiecăruia.
         Piticul cel fără de nume dar legendar, acum Joulupukki, altfel numit Moş Crăciun, îi spuse doamnei sale, surâzând, că i-a împlinit dorinţa. În lumina felinarelor albe, roşii şi albastre patinoarul, legumele, florile năşteau culori, mirosuri, arome deosebite, pe care Dromi nici măcar nu le înţelegea, deşi răsfoia dicţionarul de simţuri spre paginile arctice. Şi, dintr-o dată, ajuns la cuvântul aurora, o lumină verde imensă transformă cerul într-un fel de parc al minunilor galbene şi violet, iar toată lumea încetă să-şi mai dorească altceva decât să privească minunile boreale.
         Kilwinning nu primi nicio cutie, niciun cadou. La început tăcu, apoi îşi numără aurul din ehimir, dar până la urmă nu se putu abţine:
         - Dar darul meu nu trebuie să vină? Ori eu nu am fost cuminte atâtea sute de ani? Ce elf nesocotit nu m-a socotit cum se cuvine?
         - Tu ai primit mereu şi nici copil nu eşti, îi răspunse elful socotit nesocotit, ce se alfa chiar în faţa sa şi bine ai face să nu te pripeşti, cum priceput în sfadă eşti!
         Piticul îşi scrâşni măselele, strânse pelerina nevăzută de şnur şi când era gata să se facă nevăzut, se împiedică de pelerină şi căzu.
         De şnurul pe care-l trăsese cu putere se afla legată o hartă care indica Laponia şi un loc secret în care aurul era păzit de o fată cu totul şi cu totul din aur. Vântul solar de afară, care produsese aceea subfurtună undeva mai în nord, dar o purtase ca pe-un mesaj de bun venit pentru prietenii noştri se dovedise a arăta exact înţelesul cuvintelor din dicţionarul lui Dromi, care, bănuiţi, acum cânta cuvinte cu litera „S”: saharian, solar, spaţiu, încât Og i-l confiscă pe dată şi-l ascunse sub scufia inorogului pitic, înainte de a se trezi plutind printre stele. Bineînţeles, nu îi explică de ce.
         - Trebuie să inventăm un cod al nostru, ca un cod al piraţilor, strigă Og. Acum suntem cu toţii puternici, nu trebuie să fim şi periculoşi sau puternic de periculoşi. De aceea îi convoc pe toţi prietenii să strângă darurile în această ladă mare şi să le folosim când şi cum trebuie, altfel vom aduce haos şi nenorocire. Lucrurile bune, pe care le foloseşti nechibzuit şi în exces pot produce mari neplăceri şi daune. Apoi arătă grădina de zarzavat făcută una cu pământul şi straturile de flori ofilite, zdrobite…
         Domnul şi doamna Crăciun îi zâmbiră aprobator românaşului înţelept şi deschiseră capacul cutiei. Doamna Crăciun le spuse că timpul fiecăruia înseamnă tot atâta experienţă şi tot atâta uitare, ce astăzi vi se pare banal, mâine veţi găsi că a fost fenomenal, iar ceea ce vi se pare astăzi Cool, mâine vi se va părea o chestie de temperament şi de fiţă.
         - Fiţi voi înşivă, doriţi-vă ceea ce vă reprezintă, ceea ce credeţi şi nu uitaţi că sunteţi o clipă de eternitate! Câteodată nu clipiţi, păstraţi-vă clipa! Eu i-am spus asta şi lui Göethe când avea şase ani, înaintea cutremurului din Lisabona. Ba şi lui Mozart, spunându-le fiecăruia să-şi consulte inima în legătură cu dorinţele lor legate de viaţă şi să fie, desigur, uniţi cu natura, să simtă lumea, viaţa şi timpul universal. Voi ştiţi ce înseamnă „universal”?
         - Un deodorant, răspunse Stürme.
         Dromi se întinse după dicţionar, iar Pali spuse că este sigur legat de ROGVAIV, inorogul pitic zise că este vorba despre dragoste, iar Og căscă somnoros.
         - E timpul să mergeţi în pătuţurile voastre. Camera celor şapte pitici este pregătită! Vă conduce fiul nostru…, eu rămân să fac puţină ordine.
         Pe mâine, minunaţi copii ai lumii!
         Dormiră bine, profund şi sănătos.
         - Gata, băieţi, trezirea!
         Un clopoţel se auzea din ce în ce mai aproape. Ba nu era unul, ci un roi de clopoţei, mulţi, din ce în ce mai mulţi şi mai aproape.
         - Ce maşinărie infernală pentru trezit copiii, spuse Stürme.
         - Trebuie să vă grăbiţi, fiindcă moşul deja a înşeuat renii şi vă aşteaptă. Doamna Crăciun v-a pregătit pacheţele pentru drum, doar mâncare sănătoasă, nu fast-food, ba şi câte-un termos cu sirop special.
         - Cine vorbeşte?, se auzi întrebarea somnoroasă a lui Og.
         De la nivelul pătuţului îl priveau doi ochi fermecători de motan.
         Wow, motanul acesta vorbeşte! Desigur, este Motanul Încălţat, dar şi eu vorbesc, spuse Pali şi Pingu vorbeşte! Chiar eu am luat wow de la Kilwinning!
         - Toţi vorbim, doar că nu toţi suntem înţeleşi, îi răspunse Kilwinning, trăgându-şi scufia fermecată pe ochi, ca să pară că nu mai este acolo şi să mai fure un pui de somn.
         - Ei bine, iată-i pe vitejii mei prieteni, spuse moşul, care acum îmbrăcase un costum karelian cu vestă în dungi roşii, galbene şi negre, papion negru la cămaşa albă şi o şapcă înaltă, fără cozoroc; la brâu avea prins într-o teacă de piele un cuţit cu mâner din corn de ren şi o altă pungă de piele în care ţinea o ceaşcă scobită în lemn.
         Se îmbarcară într-o ciudată barcă sanie de pe malul lacului şi cât ai zice merişoare un elf le puse veste de salvare portocalii.
         - Ăştia or fi reni de mare!, se miră Dromi.
         Nimeni nu le răspunse, dar moşul le spuse că vor merge la casa sa din Rovanieni, Laponia în Ţara Aurului.
         - În sfârşit, urrra! , strigară într-un glas Stürme, Kilwinning şi Pingu.
         - Eu vreau să văd foci! , se trezi vorbind Pali.
         Un cârd de gâşte sălbatice, cu burţile lor cenuşii şi capetele jumătate negre, jumătate albe gâgâiră pe lângă ei în drumul spre una dintre numeroasele insuliţe verzi ce se vedeau pe faţa imensă a lacurilor. Sunt mai mari decât ale noastre şi au ciocurile şi labele negre, se gândi Og, în timp  ce-l ţinea pe inorog, ca să nu-şi scoată vesta de salvare.
         Aterizară în marginea tundrei, pe malul unui râu învolburat.
         - Aici soarele stă pe cer până noaptea târziu, aşa că în mijlocul nopţii putem face unul din jocurile noastre pe afară, poate jucăm V-aţi ascunselea, Lapte gros, Capra, vă gândiţi voi şi-mi ziceţi, le spuse motanul.
         - Dar de ce eşti tu pe lângă moş, întrebă Stürme?
         - Unde ai văzut tu moş serios fără un motan lângă el, i-o întoarse motanul. Aici la Rovaniemi, este cel mai sudic punct unde poţi experimenta vara Lappish. De aceea, o croazieră pe râu în aurul înserării nu ar trebuie să vă lipsească. Veţi avea ce povesti multă vreme prietenilor voştri! Dar să nu uitaţi să vă luaţi bluze cu mâneci lungi; fiindcă ţânţarii nu fac deosebirea între localnici şi turişti. Până pe seară vom vedea fabrica de jucării a moşului, peştera lui ascunsă, cu celebrul trenuleţ, ferma lui de câini Husky, care aşteaptă iarna ca şi Pingu şi ferma de reni. De aici eu vă spun la revedere şi mă întorc la doamna Crăciun să-i duc barcosania, că-i trebuie la cumpărături. La revedere şi ne vedem la iarnă!
         - La revedere! , îi răspunse echipajul.
         Apoi se luară sprinteni după moşul care iar se transformase într-un tânăr înalt şi binevoitor.
         - Kilwinning, Stürme şi cine mai vrea aur, să meargă cu mine în Kultakyla (Satul de Aur), ceilalţi vor urca pe renii aceştia blânzi şi se vor opri la Joulupukin Pajakylä (Atelierul de lucru al lui Moş Crăciun), vor străbate satul meu şi vor face ceea ce doresc alături de elfi, aici la Cercul Polar de Nord.
         Pingu ceru să meargă şi el, în Satul de Aur fiindcă aici nu era nicio urmă de gheaţă, iar după isprava cu stricatul grădinii doamnei Crăciun avea grijă să nu i se topească între aripi cubul magic.
         Og se gândi un pic, apoi se aşeză foarte hotărât în faţa lui Joulupukin, cu spatele la frumoasa căsuţă şi parcă sprijinindu-şi hotărârea pe munţii Korvatunturi, zise:
         - Am doar puţini ani şi vreau să mă fac mare, să cresc şi să pot să fac doar lucruri bune pentru oameni. Uneori, când dorm, am două vise, unul coboară din altul. Ciudat este că toate celelalte vise se împlinesc. Văd în vis lucruri, fapte şi oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, dar pe care cu siguranţă îi voi întâlni şi în fapte care sigur se întâmplă cu o precizie de până la culoarea hainelor oamenilor şi mirosul locului în care se înfăptuieşte visul. Uneori mă bucur, alteori mă sperie, fiindcă nu visez doar întâmplări fericite. O singură secundă poate strica o viaţă şi îmi este frică să mai dorm cu gândul că visele mele aduc ghinion sau nenorocire unor oameni.
         Într-o noapte am visat că nişte femei umblau şi strigau disperate un copil. Iar eu le-am spus că l-am văzut sărind gardul la depozitele de benzină. Apoi am văzut cum îl scoteau dintr-un bazin, mort. Peste o săptămână s-a întâmplat, iar eu am plâns toată ziua. Nu e ruşinos să plângi, câteodată este chiar un semn de curaj!
         Aşa că, moş Crăciun, te rog să-mi dăruieşti puterea de a nu mai visa fapte ce se vor întâmpla! Dă-mi bucuria de a vedea lumea ca şi ceilalţi copii!
         - Darul acesta nu ţi l-am dat eu şi nici nu ţi-l pot lua eu. Darurile mele sunt adesea bucurii ale momentului, pentru care noi muncim enorm, dar pe care oamenii le uită.
         - Oamenii, da. Copiii, niciodată! Cât voi fi copil, nu voi uita nici un dar al tău!
         - Cu toate că le uită, eu îi ajut să nu uite bucuria de a dărui, fericirea pe care o văd în ochii copiilor lor şi, mai ales, faptul că speranţele se pot împlini mereu, mereu, mereu…
         - Atunci, moş Crăciun, sper că îmi vei da voie ca această poveste, cu date clare, certe şi sigure despre existenţa ta, să o spun tuturor, fiindcă darurile celelalte cu toţii le vor uita, dar nu şi povestea ta, nu şi sentimentele pe care le-am încercat pândindu-te, aşteptându-te, negăsindu-te, dar găsind darurile, regăsind fericirea copilăriei!
         - Şi cu prietenii tăi ce să fac?
         - Dă-le ceea ce merită, moş Crăciun, fiindcă fiecare are suflet de copil, care te adoră! Iar dacă nu merită, lasă-le ceea ce deja au primit!
         Acum, dacă nu te superi, m-aş odihni un pic, fiindcă ne aşteaptă o minunată călătorie către casă şi chiar dacă întotdeauna, dar întotdeauna, înaintea unei călătorii nu adorm decât atunci când trebuie să plec, acum pic de oboseală. Cred că tu, moş Crăciun, ai făcut din nou una dintre vrăjile tale…
         Iar când se trezi era în biblioteca cea mare cu capul pe vreo trei cărţi deschise una peste alta, înconjurat de prietenii săi minunaţi, care-l priveau, parcă aşteptându-l să termine o poveste.
         Se ridică de pe covorul cusut cu litere, figuri şi versuri în spirală, privi atent, se frecă la ochi şi-i întrebă:
         - Noi chiar am fost acolo?
          Piticul Kilwinning dădu jos de pe inorogul pitic un sac plin de pepite de aur, iar Pali se rostogoli pe covor, făcând paginile cărţilor să se răsfoiască singure. Dromi era fericit ca o cămilă în deşert, iar de departe barca-sanie se aşeză în vârful unui pin, auzindu-se un zgomot de reni.
         - Tropa! Tropa! Tropa! Şi clopoţei de argint cântând şi chemând îngerii se auzeau clinchenind aproape.
         - La fereastră, strigă Og!
         - Uite-i pe prietenii noştri, zise plin de încântare, Dromi!
         De dincolo de nori se auzi vocea inconfundabilă a lui Joulupukin şi râsul vesel al doamnei Joulumuori:
         - Să creşteţi frumos, dragii mei şi să nu pierdeţi niciodată curiozitatea şi dorinţa de mai bine!

Niciun comentariu:

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...