duminică, august 10, 2014

Labirintul meu

Tu, prea frumoasă doamnă,
Ești labirintul meu,
Din el mă scoți cu o toană,
In el mă pierzi la greu,
Regretele egrete cu elegantă ți
Când zugrăvești idei sau cumperi jucării,
Tu ești mereu actuală,
Eu sunt un compromis,
A lumii madrigală,
Eu o fac dinadins,
Prezentul, nopți polare -
Nedumeriri solare,
O Ariadna ești, atât de gânditoare,
Că eu îți caut pasul în ghemul din dotare...


joi, august 07, 2014

Caruselul de fluturi




Doamne, ce tineri eram atunci,
Cat de dornici de viata,
Cat de mult plonjam în fiecare zi,
Dorind s-o înotăm într-o jumătate de zi,
Noua ni se potriveau toți fluturii în stomac,
Dar și în cap, în rinichi, în ficat,
Parca eram un stup de fluturi de toate culorile,
Din toate zonele lumii, de pe Amazon sau din Sahara,
Nu conta ca era dimineață, zi sau seara,
Nici noaptea, când ne dezbrăcam de fluturi,
Ca sa călcăm puri pe nisipul lins de valuri,
Dar , Doamne, tu nu erai o fata ca toate celelalte,
Tu nu desenai inimi în nisipul ud, nu voiai castele de nisip,
Nu-ți lăsai nici conturul tălpii pe țărmul luminat selenar ,
Fiindcă tu dansai cu tălpile goale pe jar,
Iar inima o desenai cu ciocanul în stei de bazalt,
De dalta te ajutai doar ca sa ma desprinzi pe mine
Când îți limpezeai privirea în orizontul răsăritului,
Alergând prin valuri, ca sa le oferi celorlalți curcubeie,
Iar surâsul, o, Doamne, surâsul acela încă îl mai porți
La întâlnirea cu prezentul în care alți fluturi se nasc
Într-un carusel dinast!

luni, august 04, 2014

sâmbătă, octombrie 31, 2009 Nişte Seri de după « Dikanka »


Ce bucurie a fost pe mine când am aflat că am fost premiat la Moştenirea Văcăreştilor de la Târgovişte!

Un festival naţional cu pretenţii şi cu vechime, un festival al unei şcoli de poezie, un loc al sentimentelor în Chindie, în care numai strada principală cu numele ei de Calea Domnească şi răsuflă a istorie până departe în veacuri. Eu venisem cu rata.

Cel mai mult însă m-a bucurat, recunosc, întâlnirea cu Ştefan Caraman, cu Ştefan Ion Ghilimescu, cu „Dinastia Ciorăneştilor” şi mai ales cu serile acelea speciale în care tineri poeţi, laureaţi sau simpli căutători de reclamă în percepţia estetică citeau într-un stil uneori teatral şi aproape de extaz, alteori ridicol, din propria lor creaţie, seri sfărâmate lângă ruinele Cetăţii de scaun în intro cu o ţuică fiartă şi încheiate româneşte cu mămăliguţă cu sarmale şi vin la carafă de lut.

Să fii văzut atunci poezie, să fii reprodus atunci proze, să fii aclamat atunci monologurile abisale şi cu o muzică de o inegalabilă prozodie !

Călcam cu atenţie pe ruinele unui trecut eroic şi sângeros într-o înserare tipică Târgoviştei, cu gândul la examenul de a doua zi, pe care nu doream să-l pierd nici în ruptul capului. Încercam să-i conving pe organizatori să-mi dea premiul înainte de premiere, fiindcă a doua zi mă duceam să dau un examen important pentru viaţa mea, iar premierea avea loc abia a treia zi, la fel de spectaculos, ca şi întreaga desfăşurare a festivalului.

Pe de altă parte, eram foarte curios să aflu ce resorturi interne extraordinare, convisese juriul că merit acel premiu, de vreme ce la Giurgiu niciodată nu am reuşit să conving.

Trimisesem câteva proze, pe care nici nu le citisem cuiva, nici într-un caz nu le publicasem şi mi se păreau îndeobşte eşuate printre număratele pagini de proză scrise de mine. Iluzia că ezitările mele în a dezvălui această latură prozaică a relaţiei mele cu muza se face vinovată de eşecurile mele giurgiuvene, mi-a fost spartă în bucăţi de vicepreşedintele juriului care mi-a spus că el a insistat ca eu să primesc locul I-îi pentru că şi el este grec, dar fiind singurul grec din juriu nu a reuşit să-i convingă decât să primesc locul al doilea. Mi-a zis că scriu ca un grec.

Dan îmi zisese să scriu cum povestesc, ca un povestaş care călătoreşte sub lună ca să nu se schimbe obiceiurile şi să-mi ascult soarta. Eu vroiam, întotdeauna mi-a plăcut să fac pe interesantul, să scriu ca Unamuno (Problematica Eurilor a dezbatut-o şi Miguel de Unamuno. Trei Ioni sunt în unul singur:

1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul sau;

2. Ion cel ideal al lui Ion niciodata cel real si adeseori foarte deosebit de acesta ;

3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real si nici Ion al lui Ion, ci adeseori deosebindu-se foarte mult de amandoi.), să fac exerciţii de realism fantazat ca Hemingway şi să prind din umorul extraordinar al lui Mark Twain.

Iar domnul acela, un scriitor cu barbă, îmi povestea despre neamul lui minunat…

Grecii mei erau de fapt nişte giurgiuveni, pe care nici nu-i cunoşteam, ci despre care doar auzisem. Povestirea o scrisesem într-o seară La Calul Bălan, când lăutarii cântau de inimă albastră, iar bătrânul acela beţiv s-a împiedicat şi a căzut peste masa unde nişte indivizi cu feţe de infractori goliseră a treizecea butelie de Murfatlar.

La început au vrut să-l bată, dar el, cu o replică de profesor universitar ratat din cauza alcoolului, i-a pus la punct ironic şi au dorit să-l cinstească. A refuzat cu demnitate şi a ieşit din cârciumă strigând că altădată el ar fi făcut moarte de om pentru un aşa afront, însă o singură dată i-a ajuns.

Ţăranul din mine, cu scorniri sau realităţi deformate până la limita bântuirii de fiinţa vie care a generat metamorfoza şi imaginara realitate, s-a oprit înainte de a merge prea departe. Grecul meu bătrân murise de durere, încercând să-şi salveze fiul, care ucisese din gelozie şi ură, dar în loc să-l ajute, îi pecetluise astfel destinul, atât el, cât şi mama lui fiind accidentaţi mortal de un tramvai în timp ce se îndreptau spre puşcăria în care tatăl alesese să stea în locul celui tânăr. Vestea l-a dus la sinucidere. Destinul nu-i iartă pe greci nici când fac daruri, fie în bine, fie în rău…

Nu ştiu de ce în noaptea aceea am citit din Borges până dimineaţa, gata să prind până la urmă cheia rescrierii aceleiaşi cărţi de către toţi scriitorii. Urma să dau la Universitate un examen foarte important, care nu avea în mod direct atingere cu Borges. Apoi, dimineaţa, cam pe la tăiatul cocenilor, am mers la Mânăstirea Dealu să mă rog pentru reuşită şi chiar înainte de micul dejun m-am întors la hotel. Eram mândru de mine, că reuşeam să-mi distribui, vorba lui Caraman, tinereţea prin areal într-un mod atât de incitant, când m-am dus să-l caut pe domnul Ghilimescu să-mi dea premiul înainte de premiere, apoi, ca tigrul lui Borges voiam să-mi las urma în mâlul malului unui râu al cărui nume nu-l ştiu şi, constituit din tropi literari să mă înfiinţez în faţa unor personaje reale, colegii mei pe care să-i surprind încă odată. N-am primit niciodată diploma, doar banii câştigaţi ca premiu.

Trist, am plecat acoperit de fumul şi praful unei alte rate spre Bucureşti, dintr-o autogară slinoasă din Târgovişte, lăsând în urmă, pentru a o regăsi mai târziu, atmosfera extraordinară a unui loc din centru în care în fiecare seară chiar poţi face poezie, dacă nu cumva pleci înainte de vremea în care să ţi se întâmple ceva ca lumea.

„Acum vă povestesc vouă. Ce va mai fi mâine?”

vineri, august 01, 2014

orând de cridă

Îți știu frământările și iți înțeleg durerea,
Lavanda și crinii ți le cunosc și ele,
Sub teii sălbatici, pe drumul cu roze,
E barca pe lacul în cerc de nevroze,
Se gudură câinii, spre cer cresc salcâmii
Din frigul pământului te simt  cum respiri,
Așteaptă lumina de lună ce vine prin pomii,
Spre cer să trimitem o rugă de firi,
In jurul tău voi face un mare cerc ,
In care as vrea să te simți nepustiu,
Dar cercul mă strânge acum când încerc
Si îmi frânge curajul de gândul candriu,
Ca barda și cerul în desagă le-as lua,
Sa plec într-o lume, să pot doar lucra,
O cană de apă, un codru de pâine,
Un așternut pentru ziua de maine,
Un Dumnezeu în suflet sa-l port,
Prin lumea zvârlită, mâncarea de cridă,
Vrăjmași pe degeaba, atâția câți sunt,
Să-i împrumut derbedeilor lumii orând,
Fiindcă viata mea se duse ca vinul pe beregata,
Nelăsând în urma  ușa ferecata

Rodnicul miracol



M-am gândit atunci că acea femeie ii era mamă, altfel
Nu putea fi altfel, ca să îl iubească atât de mult pe el,
De fapt nicio femeie nu iubește atât de mult un bărbat,
Cum își iubește o mamă puiul, indiferent de condiție socială, 
De vârstă, de boală, de culoare sau de școală,
Ea era gata să se teamă de norocul lui, de vreo răceală,
De duhuri încolonate sau bolti înstelate, iar partea 
De iubire a ei era la fel de profundă ca moartea,
Caci nimic nu e mai profund decât nesfârșitul,
Poate doar dacă poți pipai infinitul ...

De ai putea

Să ții cu tine sufletul aproape, Să-l bucuri cu pădure și cu ape, Cu flori să îl dezmierzi în orice vis Și-n inimă să-ți faci un paradis....