Oamenii de praf şi zânele din ierbar

Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 32 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.

Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.

Odată-n viață

Odată-n viață nu trebuie să vorbești,
Nu trebuie să te ții de mână,
Nu trebuie să săruți,
Iubești,
Privind.

Memoria unei seri cu ploaie

Cândva în vreme de ploaie, întuneric de ploaie,
Când stelele-n cer se ascund ca și ochii tăi în odaie,
Când din deal se aude un zvon de bătrână acioaie,
Dispersat prin barba ploii sură de capuchehaie,
Aducând peste veac un vânt rebel la țurloaie,
Ce venise din Stambul pe o mare dănănaie
Acum vreo trei seculi la tine, o mare boieroaie,
Ce fugeai spre Ardeal cu careta prin ploaie,
Ca să scapi în surghiun, vânduseși cintoaie,
O mie de miei și ciopor de grijite bălaie,
Doar câinii păstrându-i pentru orce bătaie
În crucea nopții sau sub a lunii feerică pălălaie,
Alergând prin întunericul dintre noroaie
În pantofi de maghiran, ca o primăvară ciocoaie,
Plecată cu aur să se facă grofoaie vulturoaie,
Căci țara o lăsase plângând văduvoaie,
Deșteaptă de pântecul dorinței zmeoaie,
Profund neîmplinită, profund vulturoaie,
Ce lacrimi, ce plâns, ce primăvară, ce ploaie!
Răsăritul în vestite păduri, scăpând de apăraie,
În hanul din codru cu craiul fără o lăscaie,
Amintire de zmei, memorie de scântei viforoaie,
Spunând că nu vrei să apui în fund de hobaie,
Ci pe tronul smintitului, ce umerii îndoaie,
Divină și gleznă și parfum în odaie,
Cruciadă începeai cu cuțite pe capuchehaie,
Pe el nu-l suna nicio acioaie,
Sub ploaie cădea, zdrobit la țurloaie,
Ce pălălaie, ce bătaie, ce dănănaie,
Alerga bărbosul în crucea nopții prin noroaie,
Cădea ca un copil, îndoit de la ploaie,
Plăvai vânturat în fund de hobaie,
Plângea un sfârșit, fără nicio lăscaie,
Iar tu erai lacrima răzbunată prin ploaie!

2016 spre 2020

"Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic,...

Un mesaj de sfarsit de interviu genial?
Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic, glumesc! Am pentru giurgiuveni doar gânduri bune și îi rog să fie cum sunt ei pentru ei, mai atenți la ce cumpără, să fie deștepți în continuare, că pentru asta nu trebuie trecută nicio lege prin Parlament și să știe că ce aleg, aia au! Să nu se mai supere după aceea!
Daca ti-as cere sa spui ceva despre tine, chestii de esenta, cum te-ai descrie?
Habar nu am să mă descriu și n-am niciun dușman la îndemână, fiindcă, de obicei, el spune adevărul despre mine. Cred că sunt un om simplu, care iubește ideile și idealurile greu de exprimat și greu de realizat.Când mă întreabă cineva despre mine, îl rog să-i întrebe pe cei care au lucrat cu mine, sunt câteva mii de oameni…
Ce îi trebuie unui oraş ca să fie prosper?
Investiţii, cinste şi  legi (hotărâri de consiliu local) bune! În felul ăsta, o dată cu plus de valoare pe care o aduce o economie sănătoasă, taxele pe care oamenii le plătesc devin parte dintr-un mecanism administrativ, economic și social a cărui transparentă şi funcţionare pot susţine absolut toate clase sociale.

/

Posted by Ionel Muscalu on 2 Martie 2016