luni, martie 28, 2011

Andrei mi-a spus că viaţa merită trăită şi că nu e aşa de plicticoasă pe cât se aştepta. În acel timp eu aşteptam ploaia. Acum plouă. SET POEZII DE DRAGOSTE


CEA DINTÂI

Pretenţios, asemeni unei heroglife , pe care chiar am
zămislit-o eu,
Din degetele-mi cinci, pereche, mi-am luat doar
unul, pentru-un zeu.
M-am precedat pe mine însumi, reinventând
epoci de daruri.
Iubind deasupra stării efemere, sărutul nu l-am
deprins, l-am inventat,
Copilăria mea de fructe şi blesteme, prea laică,
nu a-nflorit nelimitat.
Potenţial de liberă forţare, am fost  perfect şi
iată ce-am ajuns.
Conservă de carne în porcăria care conduce ţara
spre un drum fără răspuns.
Tezaurul de forme prea etere cu sânge eu mi l-am pătat
Şi sânge am şi-acum pe haine,
pe hainele  ce m-au făcut bărbat;
O voce surdă din trecutu-mi urlă, capabilă
să inventeze vieţi,
Din dragostea tristeţii,
ce mi-anulat voinţ-acelei  mândre tinereţi;
Iubirea mea, exasperată, ţipă,
La inventarul vieţii am ieşit pierdut -
Un gest banal, rănind cu orbi pereţii
E semnul să o iau de la-nceput.


LUMINA ZILEI DE-A DOUA
Tot ei
Nimeni nu mi-a reproşat lipsa de ataşament,
(Nici chiar noaptea de care mă lipisem cu ochii legaţi),
Nimeni nu mi-a denunţat buna credinţă,
(E adevărat că la distanţe optime catrastofele mă preferă),
Aşa că mai departe merge inima mea lângă a ta.
Dimineţi şi seri revoltate pe geniul lui Borges,
Pe luna şi clepsidra acelor zile anulate.

Din calendarul uitării rup clapele pianinei
Iar trenurile marfare ale copilăriei
Se umplu de cireşe de mai.
Mai stai!


DIN TREI

Am muncit mult,
Am iubit bine,
Am scris prost,
Am pretins respect,
Am avut instincte,
Am slujit convins.
Cu orice preţ am iubit profund
Motivele cu majuscule.
În răspăr mi-am luat viaţa.
Cred în potenţial şi devenire.
Din devenire revino-ţi, tu, cea plină de sens,
Iubire fără scop,
Tu, cea plină de viaţă,
Fericit cel ce se recreează pe sine din iubire.
Din trei motive:
A iubit, a pretins, a avut!


GRAŢIA A PATRA

Aici, la noi, Dumnezeu ne lasă să ne facem de cap,
Ne lasă să ne îngropăm în manele şi-n bere,
Ne lasă să ne ascundem în peşterile prostului gust.
Aici, la noi, Dumnezeu ne dă lumină din spaime,
Ne depăşeşte uşor de parcă ne-ar deparazita,
Ne lasă să simţim mai curat pe de-a-ncetul.
Aici, la noi, Dumnezeu ne răsuceşte ca pe nişte frunze
Ne învârte în ţigara lui de tămâie şi smirnă,
Ne înghesuie lăturiş în rost, uitându-se în ochii noştri.
Câteodată, noi-frunze, noi-păsări, noi-petale,
Simţim în preajmă că Dumnezeu ne pune la masă
Şi-atunci ne dăm cu capul de praguri de sus.
Indiferent de rasa noastră, aici, la noi, spaimă nu e,
Dumnezeu ridicat din împietrirea privirilor noastre
Ne zâmbeşte scuturând frimiturile din barbă.
Doar presiunea străzii şi stresul din capul nostru
Ne împiedică să vorbim cu el. Altfel
Graţia aceasta ne-ar fi cuprins şi pe noi.


TALERUL DE IERBURI AL COPILĂRIEI MELE

Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,
Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,
Am pierdut-o în frunzele pădurilor sterpe
Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,
Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute.
În această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care
Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,
Am învârtit pământul de la un capăt la altul
Ca pe fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi.
Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,
De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,
Am iubit-o cu inima urlând prin vaduri,
Prin vârtejuri de ciocârlii ale neumbrei,
Peste gorgane şi măguri, prin răstoace.
Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,
Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei
Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,
Îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe.
Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,
Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.

ACCEPT REGULA
Bunicului Ziuatic
Ce naiba, nu pot să folosesc strălucirea,
Mă caută noaptea cu jocuri de vânzare,
Strigând din căruţa alegorică
Furnizori pentru clipe de rouă,
Lacrimi de obraji roşii ca varza şi sfecla,
De ceapă. Ce de legume în cântecul meu!
Vitejia prinţului de ceapă, de varză acră,
Aceeaşi poveste domestică despre dama cu bame…
Găseşti ce nu-ţi doreşti.
Unde sunt atât de doriţii îngeri?
Bunicul meu, nea Marin, neras şi orb,
Îmi aminteşte poveşti despre crimele trecutului,
Fără aplomb, cu împăcare, lângă pâinea în ţest,
Tăiată cu cuţitul lui des ascuţit.
Doamne, dă-mi lumina trestiilor plângătoare!
Tu, Doamne al lebedelor şi al păsărilor,
Ajută-mă să-mi văd obrazul nepătat de sânge
În oglinda mărului vieţii!
Pe urmă voi putea să port soarele întâmplare
În naşterea hotarului morţii,
La o sută douăzeci şi trei de ani,
Pe treisprezece aprilie.



Mama -primăvara noastră eternă



Tu ai venit  pe lume să-mi fii mamă,
Să crezi în mine şi să mă dezmierzi,
Să mă înconjuri  cu îngeri, când mi-e teamă,
Să mă iubești oricând, orice să crezi.

Tu ai pe lume doar două păcate,
Cu siguranță două-s despre mine,
Căci te-ai trufit cu mine peste poate,
Lăsând în urmă dragostea de sine.

Eşti înger, ştiu şi eu  şi multe stele,
Cu care ai stat de vorbă nopţi întregi,
Veghindu-mi somnul sau rugând pe ele,
Să-mi dea o cale în vremile vitregi.

Mi-ai fost şi vis, oglindă, drum în viaţă,
Mi-ai dat şi hotărâre şi speranţă,
Mi-ai fost şi leagăn, sânul  plin de dor,
M-ai alăptat cu cer şi adevăr.

Eşti şi acum o lebădă şi-o zână
A lacului acela fermecat,
Unde-am murit şi am simţit o mână,
Prin gândul tău pe loc m-ai înviat.

Trec anii peste tine, mamă,
Privind imaginile acelea de demult,
Te văd şi soră şi copilă iară,
În mintea mea eşti tânără oricând




POTECI UMBLATE
Tatălui meu


Născut cu-n dar de-a lumina tot locul
Pe care-l celebrează poftit sau nepoftit,
Îşi are-n neodihnă tot norocul
Şi-n viforoase zbateri purcede neostenit.

Ca pomii de Rusalii, zâmbind când eu mă scol,
Arată încă verde cu sufletul lui cald,
O spaimă şi-o îndoială, iertare, foc şi viscol,
Cer bântuit de nouri de cositor ce ard.

Bea cu venin din Câlnişti izvoarele divine
Ce-nseninează stele, polare ca şi noi,
Poveşti despre triumfuri şi iele orfeline
Jucând sub cerul liber ne beau pe amândoi.

I-am cunoscut genunchii şi palmele muncite,
Când ridicat din abur copilul a murit,
Cu arcul de mistere prin codrii risipite
Noi mai vânăm fantasme care ne-au bântuit.

Zăpezi de azur

Când tu deschizi fereastra,
În mine curg zăpezi,
Albastre, înverşunate,
Ca apele repezi.

Dragă femeie, în ierni patriarhale,
Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,
De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,
Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.

Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,
Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,
Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,
Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.

Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,
Lumina strălucească  pe faţa ta, de tremur,
Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,
Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!

Renasc aicea pricini, când tu deschizi fereastra,
De aceea încă odată, cu  cerul te conjur,
Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,
Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur!

9 comentarii:

Karla spunea...

Un manunchi de poezii primavaratice, pe alocuri cu parfum amarui de dezamagire, insa presarate de o timida speranta...

Are dreptate Andrei, oricat de greu ne-ar fi sa-l credem uneori:)

Traian spunea...

Copiii NU spun totdeauna lucruri trasnite. Andrei are dreptate. Viata merita traita. Cu o conditie. Chiar si atunci cand altii ti-o fac de nesuportat.

Maria spunea...

"Când tu deschizi fereastra,
În mine curg zăpezi,
Albastre, înverşunate,
Ca apele repezi."

felicitari!, deosebite versuri...


"salcâmii


în vreme de retrişte
paşii ma duc
în spatele casei
la pădurea de salcâmi
doar aici
caut nestingherită
în trup veşnicia
doar aici
pasărea
săgetează
urma de gând
doar aici
nu ajung cu degetul
piatra din Venus din Milo

în piept îmi sună clopoţei

salcâmii
lasă mireasma
fereastră spre cer"


cu drag Maria...(subscriu d-lui Traian)

Ana Maria spunea...

Minunata postare dragul meu! O saptamana frumoasa!

ionelmuscalu spunea...

@Karla: Cea mai buna cale de a aduce primavara este sa o faci sa ploua, dar asa roditor-rasaditor, totusi nu o facem noi sa se avante prea mult, ba la Iasi a mai si nins. Pare ca e o primavara aurie de praf, cu picle neclintite spre Dunare, de nu mai vad turnul televiziunii de la Ruse. Dar, asa este evadeaza naivitatile , balaurul nedeterminat al timpului izbeste ore cu coada si atunci se sparg plictiselile si dam dreptate viitorului... Revelatia esentiala sta de fapt in aripi!

ionelmuscalu spunea...

@Traian: Intuitiv ti-am dat dreptate inainte chiar ca tu sa citesti, nu doar fiindca spiridusul iubitor de goluri le dadea in poarta noastra, ci fiindca aveam un potop de alese injuraturi de rasuflat si mort nu le pot spune!DA, ai dreptate, adesea sufletul unui copil e deasupra derizoriilor si iluzoriilor noastre interese si ticuri evenimential criticabile... O viata lunga si frumoasa, glorie si tranzistoare!

ionelmuscalu spunea...

@ Maria:
"salcâmii


în vreme de retrişte
paşii ma duc
în spatele casei
la pădurea de salcâmi
doar aici
caut nestingherită
în trup veşnicia
doar aici
pasărea
săgetează
urma de gând
doar aici
nu ajung cu degetul
piatra din Venus din Milo

în piept îmi sună clopoţei

salcâmii
lasă mireasma
fereastră spre cer"

De aceea ma doare mijlocul si bratele, fiindca pana la calatoria mea in spatele casei la padurea de salcami fantastici, fiindca asa cum transmiteam PRIMAVARA nu doreste sa fie generoasa, ci incinsa cu ploi sporadice, vanturi seci si fulgi inghetati, ratacim dincolo de gripe, inventand primaveri indragostite de starea noastra de gratie. Asa ca, va rog sa va pastrati starile de gratie in chestiune si sa le multiplicati, fiindca pe sub gheata, pe sub copca, trec oceane de vedre de ape necesare primaverilor si salcamilor nostri!
O saptamana minunata!

ionelmuscalu spunea...

@ Ana Maria: Multumesc! O saptamana frumosa si rotunda cat o luna!

Karina spunea...

minunata postare! *****************!!!!

Spre marele Nord. Întâlnirea cu Moş Crăciun în alt anotimp.

         - Pe marele vultur care a pârjolit pădurea, vuind cuvintele în gura vajnicului Väinämöinen, faurul veşnic, ce povesteşte des...