O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să-mi protejez capul cu o pălăriuţă albă, luată de la mare în vara trecută. Dacă era vară şi ploua, trebuia să stăm pe prispă, de unde vedeam, ca dintr-un belvedere, cum stropii mari şi grei dezintegrau mai întâi norii, pentru ca apoi să împrăştie praful şi rândunicile aşezate pe portativul liniilor de tensiune, dar şi făcând cercuri din ce în ce mai mari pe liniştea gârlei. Trestiile nedumerite se împăcau cu destinul lor de legănare isterică uneori sub biciul şficuitor al vântului, dar mereu reveneau la bucuria îndreptării. Păsările de curte se scuturau de ploaie, aşa cum făceau şi căţeii, apoi se ascundeau în toropeala podului coşării, unde căldura ridicată din pământ încălzea până şi păianjenii.

         Spectacolul ploii începea întotdeauna în grădina plină de legume şi verdeţuri, trecea repede peste gardul de uluci până pe gârlă, apoi urca pe dealuri, întorcându-se în norii zării. Cerul acela care alerga împreună cu toţi copiii, când alergam să înălţăm zmeiele din folie de România liberă. Tataie fusese vânător de munte în armata regală şi nu citea Scânteia. Nici România liberă nu o citea întotdeauna, dar o utiliza la împachetatul pantofilor doamnelor de la Bucureşti, pungile erau rare pe atunci, sacoşele de pânză erau baza. Se informa de la Vocea Americii şi de la aproape toţi oamenii din sat. Pe atunci ploaia ne surprindea rar. Venea întotdeauna dând semne înainte şi apărea ca o binecuvântare. Acolo, la ţară, nu existau solare. Neîndoios pământul nu-şi ascundea atunci faţa în faţa cerului, iar oamenii ştiau tainele care le trebuiau.

         Odată îl auzeam pe tataie:

         - S-a înnorat la Cornu­­­_­’ Caprei, într-o oră plouă. Lino, strânge rufele alea!

         Într-o oră ploua şi pe noi, ăia micii, ne pătrundea o vrajă plăcută, cufundaţi în respect pentru ştiinţa de a citi cerul a celui ce ne înnobila serile cu poveşti sângeroase din marele război. Părea că amintirile lui se opreau odată cu tinereţea. Restul poveştilor erau fie vise, fie legate de dogoarea muncii de altădată. Nu l-am auzit niciodată povestind vreo întâmplare de după anii cincizeci. Refuza banalitatea faptelor sau chiar a peripeţiilor care îi păreau anapoda, fără cauzalitate şi îi numea pe cei ce nu ştiau să citească semnele vremii sau ale vremurilor Stanca – proasta. Nu am aflat niciodată cine a fost Stanca aceea.

         Dar odată ne-a povestit cum fratele lui, Tudor, nu s-a ferit de ploaie şi a murit.

         Omul trebuie să fie politicos cu cerul, cu munca altui om şi să creadă în Dumnezeu! Ca să citeşti cerul, trebuie să ştii pământul. Să vezi urma şarpelui, zborul jos al păsărilor, florile pomilor şi măruntaiele porcului.

         Tudor nu avea cum să nu ştie negurile. Le ştia cum ştia şi vânturile şi câmpurile şi apele. Stătea cu ele, le îngâna cântecele. Ştia zvâcul ciocârliei, ştia cerul nopţii, dar era prea încrezător în el. Nu s-a ferit şi l-a trăsnit.

         Să fiţi atenţi la cer şi să-l respectaţi!

         Apoi, ploile au început să fie din ce în ce mai rele. Nămoalele, clisele se lipeau de pantofi sau de cizme, răcoarea ne intra în oase pe la picioare, funinginea din cuptoraş se învârtea prin tindă şi intra uneori în camera cu ornă, iar noi ne apropiam de masa pe care ceaunul cu lapte fiert peste coaja de mămăligă aştepta să ne încălzească.
 De fiecare dată o auzeam pe bunica spunând: Mult, Doamne, mult! 
Ne plăcea laptele acela de oi în care se simţea prospeţimea norilor din islazurile câmpiilor sau dealurilor din jurul satului.

         La uşa casei se înşirau gumarii, pe care noaptea îi găseam dibuind cu piciorul după mărime. Noi nu aveam gumari, dar tot erau acolo mereu mai multe perechi, iar lui tataie îi plăcea să poarte sandale, pe care el le făcea. Şi noi am avut sandale făcute de el până am plecat la şcoală şi nu am mai vrut să le purtăm. Astăzi, când văd ce există în comerţ, mă gândesc cu tandreţe la sandalele romane din piele adevărată pe care le făcea meşterul şi care rezistau ani de zile.

         Apoi, când ploile nu mai pridideau cu udatul pământului crăpat de băgai mâna prin crăpături şi ne podideau lacrimile de dor de acasa noastră, că acasă era în multe locuri atunci, odată ne lua bunica în braţe şi ne spunea ea poveşti dintr-o copilărie de-a mirarea, pe care nu se putea s-o fi avut, că bunica noastră noi credeam că a fost mereu aşa, frumoasă, mlădie ca  o trestie, cu obrajii roşii ca merele luate de la merarii din Dâmboviţa sau de la fratele ei, Stelică, popa din Fieni şi mai ales, că a fost mereu bunică. După aceea venea mama şi în noaptea aceea se oprea ploaia.
 Dimineaţa de tot ne trezea să plecăm la rata de cinci. Era ora patru, dar tataie era deja îmbrăcat. Ne trezeam greu şi eu şi fratele meu.

         Din preaplinul nopţii puzderia de stele şi lumina lunii ne călăuzeau pe linii. Cerul nu părea doar aproape, ci în răcoarea extraordinară a dimineţii se dezvăluia ca un covor luminat de miliarde de diamante, pe care ştiam că mai târziu le-am fi găsit în frunzele de trifoi, oglindind bolta. Tataie începea să ne desluşească geografia cerească, întărind cu o poveste despre cum a scăpat cu viaţă, venind pe jos din îndepărtatele lui aventuri şi ferindu-se să nu fie împuşcat. Noi ne-am fi uitat la cer, dar el ne îndemna să urmăm dâra de lumină pe care vechea lanternă chinezească o desena prin glodul drumului. Auzeam păsările de noapte, fie ale bălţii, fie alea din pomii prea înalţi crescuţi în curţile oamenilor, apoi trâmbiţa unui cocoş străpunse aparenta tăcere şi văzduhul se umplu de un cor de cocoşi care vesteau că lumea e vie şi Dumnezeu este sus, iar legămintele făcute vor fi adesea încălcate.

         - Este cinci fără douăzeci şi cinci, ne spuse tataie, uitându-se la ceasul lui vechi. Cocoşii nu cântă niciodată la aceeaşi oră. Când eram tânăr credeam că au o oră fixă, apoi am notat nopţi la rând şi am ajuns la concluzia că ei cântă în jurul unei ore, nu la ore fixe.

         Timpul era o altă dimensiune despre care ne citea câteodată din cărţile lui vechi, pe care nu aveam voie să le rupem sau să le mâzgălim. De pe linia noastră făceam la stânga spre linia cimitirului şi a bisericii şi nouă ni se părea şi mai frig. Câteodată îl puneam să ne repete povestea cu ielele sau cu iedul care oprise carul cu boi al bâtului, dar cel mai adesea mergeam mai repede în spatele lui şi ne încredeam în puterea ciomagului de lemn de corn fără de care nu pleca de acasă în nicio noapte.

         - Odată a vrut să mă omoare al lu’ cutare. A venit să mă strângă de gât. Cât sunt de vrednic, dacă nu aveam ciomagul ăsta aproape, nu-l dovedeam.

         Dar noi ştiam că i-a dovedit şi pe ruşi, pe urmă pe nemţi, aşa că al lu’ cutare nu ne impresiona. Şi atunci în lumina albă şi clară a lunii vedeam turla bisericii unde cândva slujise şi tatăl lui. Ocoleam cimitirul pe de-a lungul său şi de fiecare dată ni se părea că gardul acela de sârmă, prin care se vedeau crucile, nu se mai termină. Şi atunci priveam din nou cerul acela clar pe care conturul stelelor mai luminoase ne atrăgea şi întrebam cum se numeşte şi ce semne dau. Şi nu apuca să ne răspundă, că deja simţeam pietrişul drumului sub picioare, iar tataie stingea lanterna aceea chinezească, fiindcă acolo era staţia şi în staţie era un stâlp luminat. Cu tot becul ăla, cerul rămânea la fel de frumos şi de vizibil.

         Curând avea să vină rata, începea foiala de oameni şi bagaje. Nu aveam să mai vedem stelele, iar când ne coboram din rată, călcând pe caldarâmul din pietre vechi ale oraşului, ca să aşteptăm autobuzul numărul trei, era deja lumina zilei şi cerul ascundea sub pavăza norilor enigma nopţii.