Sunt prizonierul mărului din trup,
Ma arde coaja lui atât de roaşă,
Mă întristează şi vreau să te pup,
Tu coastă, tu, care îmi eşti şi moaşă!
Sunt prizonierul frunzei şi al ruşinii,
M-ascund în taifun de ochi turbat,
Cu tine-n braţe, ca să-ţi încerc crinii,
În suflet sfânt, brocat şi parfumat.
Sunt stivuit în fapte de ocară,
Biblioteci de stări cu scări şi cu registre,
De flăcări colorate-n zei spre seară,
Am inventat, ca să m-ascund, Magistre!
Sunt ca o sticlă de ţuică pe o pară,
Păstrând tăria şi-nvelind puterea,
Atâta dragoste vibrează visul iară,
C-aş mai muşca de atâtea ori căderea.
Cu pulberi tandre, pecete de iarbă,
Mi-ai pus în muncă şi în legământ,
Să ard din mere tălmăciri de soartă,
Mohor culcat în amfore de lut.
Eu, trup de somn, pământul ars cu moartea,
Sunt lutul din cuptor, cât aş putea visa,
C-apoi, desăvârşirea ne sorcovea cu arta,
De-a colinda, de-a râde, de-a urla.
Mă întorc în măr, ca viermele în păcat,
Sunt iar copil desăvârşit în rai şi sper,
Bucata aceea încă să nu fi muşcat,
Prin coaste îmi curg şi chiciură şi ger.
