Ce bucurie a fost pe mine când am aflat că am fost premiat la Moştenirea Văcăreştilor de la Târgovişte!
Un festival naţional cu pretenţii şi cu vechime, un festival al unei
şcoli de poezie, un loc al sentimentelor în Chindie, în care numai
strada principală cu numele ei de Calea Domnească şi răsuflă a istorie
până departe în veacuri. Eu venisem cu rata.
Cel mai mult însă m-a bucurat, recunosc, întâlnirea cu Ştefan Caraman,
cu Ştefan Ion Ghilimescu, cu „Dinastia Ciorăneştilor” şi mai ales cu
serile acelea speciale în care tineri poeţi, laureaţi sau simpli
căutători de reclamă în percepţia estetică citeau într-un stil uneori
teatral şi aproape de extaz, alteori ridicol, din propria lor creaţie,
seri sfărâmate lângă ruinele Cetăţii de scaun în intro cu o ţuică fiartă
şi încheiate româneşte cu mămăliguţă cu sarmale şi vin la carafă de
lut.
Să fii văzut atunci poezie, să fii reprodus atunci proze, să fii aclamat
atunci monologurile abisale şi cu o muzică de o inegalabilă prozodie !
Călcam cu atenţie pe ruinele unui trecut eroic şi sângeros într-o
înserare tipică Târgoviştei, cu gândul la examenul de a doua zi, pe care
nu doream să-l pierd nici în ruptul capului. Încercam să-i conving pe
organizatori să-mi dea premiul înainte de premiere, fiindcă a doua zi mă
duceam să dau un examen important pentru viaţa mea, iar premierea avea
loc abia a treia zi, la fel de spectaculos, ca şi întreaga desfăşurare a
festivalului.
Pe de altă parte, eram foarte curios să aflu ce resorturi interne
extraordinare, convisese juriul că merit acel premiu, de vreme ce la
Giurgiu niciodată nu am reuşit să conving.
Trimisesem câteva proze, pe care nici nu le citisem cuiva, nici într-un
caz nu le publicasem şi mi se păreau îndeobşte eşuate printre număratele
pagini de proză scrise de mine. Iluzia că ezitările mele în a dezvălui
această latură prozaică a relaţiei mele cu muza se face vinovată de
eşecurile mele giurgiuvene, mi-a fost spartă în bucăţi de
vicepreşedintele juriului care mi-a spus că el a insistat ca eu să
primesc locul I-îi pentru că şi el este grec, dar fiind singurul grec
din juriu nu a reuşit să-i convingă decât să primesc locul al doilea.
Mi-a zis că scriu ca un grec.
Dan îmi zisese să scriu cum povestesc, ca un povestaş care călătoreşte
sub lună ca să nu se schimbe obiceiurile şi să-mi ascult soarta. Eu
vroiam, întotdeauna mi-a plăcut să fac pe interesantul, să scriu ca
Unamuno (Problematica Eurilor a dezbatut-o şi Miguel de Unamuno. Trei
Ioni sunt în unul singur:
1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul sau;
2. Ion cel ideal al lui Ion niciodata cel real si adeseori foarte deosebit de acesta ;
3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real si nici Ion al lui
Ion, ci adeseori deosebindu-se foarte mult de amandoi.), să fac
exerciţii de realism fantazat ca Hemingway şi să prind din umorul
extraordinar al lui Mark Twain.
Iar domnul acela, un scriitor cu barbă, îmi povestea despre neamul lui minunat…
Grecii mei erau de fapt nişte giurgiuveni, pe care nici nu-i cunoşteam,
ci despre care doar auzisem. Povestirea o scrisesem într-o seară La
Calul Bălan, când lăutarii cântau de inimă albastră, iar bătrânul acela
beţiv s-a împiedicat şi a căzut peste masa unde nişte indivizi cu feţe
de infractori goliseră a treizecea butelie de Murfatlar.
La început au vrut să-l bată, dar el, cu o replică de profesor
universitar ratat din cauza alcoolului, i-a pus la punct ironic şi au
dorit să-l cinstească. A refuzat cu demnitate şi a ieşit din cârciumă
strigând că altădată el ar fi făcut moarte de om pentru un aşa afront,
însă o singură dată i-a ajuns.
Ţăranul din mine, cu scorniri sau realităţi deformate până la limita
bântuirii de fiinţa vie care a generat metamorfoza şi imaginara
realitate, s-a oprit înainte de a merge prea departe. Grecul meu bătrân
murise de durere, încercând să-şi salveze fiul, care ucisese din gelozie
şi ură, dar în loc să-l ajute, îi pecetluise astfel destinul, atât el,
cât şi mama lui fiind accidentaţi mortal de un tramvai în timp ce se
îndreptau spre puşcăria în care tatăl alesese să stea în locul celui
tânăr. Vestea l-a dus la sinucidere. Destinul nu-i iartă pe greci nici
când fac daruri, fie în bine, fie în rău…
Nu ştiu de ce în noaptea aceea am citit din Borges până dimineaţa, gata
să prind până la urmă cheia rescrierii aceleiaşi cărţi de către toţi
scriitorii. Urma să dau la Universitate un examen foarte important, care
nu avea în mod direct atingere cu Borges. Apoi, dimineaţa, cam pe la
tăiatul cocenilor, am mers la Mânăstirea Dealu să mă rog pentru reuşită
şi chiar înainte de micul dejun m-am întors la hotel. Eram mândru de
mine, că reuşeam să-mi distribui, vorba lui Caraman, tinereţea prin
areal într-un mod atât de incitant, când m-am dus să-l caut pe domnul
Ghilimescu să-mi dea premiul înainte de premiere, apoi, ca tigrul lui
Borges voiam să-mi las urma în mâlul malului unui râu al cărui nume nu-l
ştiu şi, constituit din tropi literari să mă înfiinţez în faţa unor
personaje reale, colegii mei pe care să-i surprind încă odată. N-am
primit niciodată diploma, doar banii câştigaţi ca premiu.
Trist, am plecat acoperit de fumul şi praful unei alte rate spre
Bucureşti, dintr-o autogară slinoasă din Târgovişte, lăsând în urmă,
pentru a o regăsi mai târziu, atmosfera extraordinară a unui loc din
centru în care în fiecare seară chiar poţi face poezie, dacă nu cumva
pleci înainte de vremea în care să ţi se întâmple ceva ca lumea.
„Acum vă povestesc vouă. Ce va mai fi mâine?”
