sâmbătă, ianuarie 07, 2012

Scriam acum doi ani Despre presa din Giurgiu… într-o clipă de amintire



În 11 septembrie 1930, Aristide Briand a rezumat cu o amară ironie eşecul proiectului său referitor la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană: « Ideea Uniunii Europene a primit un coup de chapeau de la poeţi şi aceasta a pricinuit un prejudiciu. Ideea era deja într-o vitrină. Eu sper să capete un loc mai bun într-un muzeu » . Astăzi Uniunea Europeană este o realitate, dar foarte puţini îşi amintesc de proiectul acestui precursor al ideii.
Astăzi, Giurgiuveanul apare cotidian, alte patru gazete giurgiuvene sunt săptămanale sau bisăptămanale, dar mai sunt giurgiuveni, mai cu seamă cei mai varstnici care îşi amintesc că-n nebunia anilor ’90, la Giurgiu apărea un cotidian, apoi un cotidian din săptămânale pe care scriitorul, ziaristul remarcabil care este Dan Mucenic reuşea să le facă să existe, cu păcatele şi frumuseţea unui act artistic, cu nebunia unui dute-vino Giurgiu-Alexandria, cu şpalturi, miros de tipografie proaspătă şi nopţi nedormite, cu tineri care voiau nu să facă presă, nu să trăiască din presă, ci să trăiască pentru un vis legat de cum se poate face presă independentă în Giurgiu, ca Liliana Nicolae, Irina Peia, Ioan Mănăilă, Mirela Neaţă, Gelu Brebenel, Cosmin Cretu, Gabriel , Marian Stancu, Costel Spânu, subsemnatul, Costel Chiosea, Pepi Mustăţeanu, fetele lui Gene, Monica Gherghi, Claudiu Cimpoieru şi atâţia alţii. Nu aş vrea să se supere pe mine ceilalţi seniori ai gazetăriei giurgiuvene, Ion Gaghii, Emil Talianu, Liviu Popazu, Traian Metaxa, Florian Tincu, dar acel spirit de la Giurgiu Express şi " niciodată nu mi-e lene că lucrez la firma Gene", ne-a dat o identitate giurgiuveană unui mare număr de tineri pe care Dan ne hârjonea, ne ispitea cu experimente. Eu am fost pus să fac multe din ceea ce astăzi s-ar face cu camera ascunsă. Am lucrat la gazetele locale, întâi cu domnul Emil Talianu, apoi cu domnul Ion Gaghii şi apoi cu profesorul Dan Mucenic. Însă cea mai lungă experienţă giurgiuveană de presă a fost la Radio Giurgiu, unde Călin Eliade era redactor şef şi m-a primit fără ca Mihai Preda, patronul de-acolo, să ştie şi oarecum chiar împotriva voinţei lui. Apoi m-am împăcat excelent şi cu Mihai, si cu ceilalti. Am fost, dupa aceea, coleg de platou în televiziunea Techno Sat cu Denisa Cristescu, Camelia Bigan, Mariana Ciobanu, Mihai Decu, Pepi Mustateanu, Dixi, Dan Ofiteru şi multi altii. În radio am lucrat bine şi cu Gim Diaconescu şi cu Daniela Neagu şi cu Liliana Nicolae, şi cu Ioana Popescu, şi cu Emi B, si cu Nicuşor Popescu… Apoi, am scris, mai mult sau mai putin constant, în “Giurgiu Express” şi-n “Informaţia de Giurgiu”, alături de Gelu Brebenel, Ioan Mănăila, Sorin Berbeniciuc, Traian Metaxa, Gil Mocanu şi Cosmin Creţu, cu care Dan Mucenic mă pusese să fac echipă, înainte la cotidianul din hebdomadare. Liliana Nicolae fusese poreclită atunci, sper că datorită vitezei cu care îşi făcea materialele ca un adevărat profesionist, obiectiv, cinstit, fără patimi, într-un fel anume, pe care nu-l amintesc pentru a nu crea confuzii politice. Apoi şi ea şi familia Năeştilor şi alţii au plecat la Bucureşti, unde au devenit numărul unu în presa naţională în domeniul lor de competenţă. Liliana Nicolae a fost premiată ca şi redactor de la BBC, ca şi redactor de la Radio România Actualităţi pentru acurateţea informaţiei, originalitatea perspectivei din care a fost tratat subiectul, obiectivitatea abordării şi capacitatea temei alese de a genera dezbatere publică. A fost reporterul anului la nivel naţional. Acum am regăsit-o scriind în Giurgiuveanul prieteniei ei şi m-am bucurat că am avut aceeaşi idee şi că Vasile Arcanu şi Marcela Petcu au acceptat. Totuşi, acum, când există două televiziuni locale, care încearcă şi fac zilnic eforturi de a-şi prezenta marfa în ştiri şi emisiuni, când avem un post de radio important în judeţ, când deja piaţa media locală are stass-ul ei, când unul dintre săptămânale rezistă datorită eroismului directorului şi echipei editoriale , când toţi colegii din presa locală muncesc pe puţin, ca să realizeze mult, eu mi-aş dori acea frumoasă nebunie a anilor ’90 când mă gândeam să îmi impun ca slogan:”Voi fi mereu slab şi al dracului!”.
Ca să parafrazez ce spunea Nichita, aşa cum scoţienii îşi umplu castelele cu stafii, noi ar trebui să ne umplem lipsa noastră de castel cu stafia unora care nu calcă pe aici, care ne văd de la distanţă şi care ne judecă în lumina spectrală a unui viitor anunţat. Cu sau fără Dan Mucenic se face presă zilnică la Giurgiu. Presă care aprinde pasiuni, care naşte monştrii nerăbdării, care dezghioacă trompetele în floarea unei primăveri electorale în care se nasc domni pe propriile lor inimi, doar fiindcă sunt daţi la ziar. Neavând nimic cu dreptul la imagine al unor cetăţeni, care fac parte din populaţia gânditoare şi ideofixă a polititichiei din alba-dalba Isarlâc, mă întorc la foştii şi actualii mei colegi din presă, cot la cot, umăr la umăr, cu cineva, cu ceva, cu cândva, cu undeva, cu din cauza şi-i poftesc să avem cinstea a consemna mofturile zbuciumate ale viitoarei perioade ca-n imortalitatea ‚,D’ale Carnavalului“, având tendinţa de a rămâne importanţi pentru urbe şi nemuritori măcar în spiritele noastre.



Dan Mucenic spunea...
La multzi ani, inainte de orice, draga prietene Ionel Muscalu! Evocarea ta, plina de caldura, mi-a amintit de o perioada traita cu intensitate, cu incredere si sperantze, ca o clipa de nebunie surpinsa din intamplare de un fotograf cu inspiratzie de poet si intuitie de gazatar. A trecut un deceniu si jumatate de la acea aventura grava, prin care, la Giurgiu, au coexistat - lucru nemaintalnit pana atunci, dar nici dupa - doua cotidiene. Tu esti inca foarte tanar, ai a nutri sperante mari. N-as spune ca pe mine ma apasa varsta, dar asteptarile s-au imputzinat, la fel ca parul si puterile. Asta nu inseamna ca n-as porni, fara ezitare sau spaime pe acelasi drum de odinioara, chiar daca pasesc mai agale si simt mai des nevoia de odihna. In ceea ce te priveste, ai pornit o frumoasa cariera, pe care sunt sigur ca o vei incununa stralucit, mai devreme sau mai tarziu, dupa cum vor voi vremurile, sub care suntem, orice-am face si oricat ne-am impotrivi acestui gand. Dar indiferent ce vei face si incotro te va duce viatza, nu uita indemnul (mult) mai varstnicului tau priten, acela de a-tzi urma harurile cu care natura te-a inzestrat cu asupra de masura. NU lasa, asadar, sa-tzi treaca ziua fara necesara hrana a lecturii si nu lasa stiloul cu penitza uscata. Restul sunt, adesea, simple amagiri. Ma gandesc si acum cu drag la totzi cei enumeratzi de tine (chiar la totzi!, stii bine ca nu pot purta ranchiuna cuiva, indiferent de feluritele intamplari ale vietzii), purtat de acelasi dor care m-a tot readus, prin timp, in targul de care sufletul meu se va simtzi intotdeauna legat. Si azi as porni intr-acolo, convins ca as gasi tineri carora invatzaturile mele sa le fie utile. Pentru ca n-a pot face, timpurile fiind acelea pe care le stim cu totzii, dar mai ales cei de-un leat cu mine, nu-mi ramane decat sa te imbratzisez de la distantza si, prin tine, pe giurgiuvenii daruitzi scrisului. In fine, o urare:RAMANETZI VII!

Niciun comentariu:

Zi de poezie cu miros de zaibăr copt

Dimineața era caldă ca cearceaful pe care dormisem. Nici un fior, nici măcar în frunze, nicio șoaptă divină de vânt nu mișca vreun fir de i...