vineri, noiembrie 21, 2014

I
Dați drumul!
Deschideți lada cu îngeri vă zic!
Fiindcă în strugurii mei curge câte un pic,
Îmi plâng în genunchi şi-n rărunchi,
Dați drumul îngerilor din ladă vă zic!
Lăsați-i mai liberi în lume,
Să ne înveţe să trăim pe bune,
Să ne înveţe temeri îngereşti,
Cum să tremuri când iubeşti,
Lăsaţi să vină la mine aripile de dor,
Care au nevoie de ape de izvor,
De roua din trecătoare
Pe care buzele noastre ar sorbi-o cu multă candoare,
Dacă n-ar prinde-o brazii printre ace,
Să o usuce soarele în ale lui poloboace,
Lăsaţi acei îngeri să se joace,
Să facă baloane pe cer şi pe pământ pace,
Lăsaţi acei îngeri talentaţi să ne simtă
Iubirea care-i face pe oameni să nu se dezmintă!

II
În ochii tăi acum văd
Că a renăscut Mesia,
Că se deschid cerurile peste România,
Că-n Grădina Sa Maica Preacurată
Iar şi-a găsit sălaş,
În ieslea sfântă aflată
Departe de oraş,
Speranţa cântă-n catedrale
Şi-n sufletele noastre,
Români să nu uităm astrale
Colindele măiastre,
Că se apropie vremea ce adună
În oameni bunătatea,
Pe care-o uită-n urmă,
Când stau pe apucate!

III
Curcanul

Jegul ca parte de vorbire
Face parte din ultima otreapă gramaticală,
Limpezeşte procesul descriptiv şi osmotizează
Fonologia şi situaţiile aparte
Ca cele politice, administrative, bancare, economice şi pe avantaje,
Vreau să precizez că nu reprezintă ideea de jep,
Ci sensul de individ frust,
Plastic, mărginit,
Care nu te slăbeşte cu gloria lui,
Atâta câtă îi dă putere
Să-ţi ia demnitatea,  viaţa şi armoniile imitative,
Aşa cum n-ar face-o un animal de rasă,
Dar pe cine mai interesează curcanul nostru,
Care se chinuie să latre toată ziua prin ogradă?!

IV

Dacă Dumnezeu nu ar asculta
Şipotul izvoarelor, tânguirea pisicii,
Trilul privighetorii, semnele delfinilor,
Ar fi om , nu ar fi cel Nenumit,
Dar ce ar putea să iubească El
Atât de mult încât să păstreze
Această  mărgică albastră
Pe care oameni, animale, peşti,
Cu toţii ne uşurăm
După ce ne-a fost bine
Şi triluim când suntem incinşi?

V

Norii nopții

Eu stau aici la marginea hârtiei
Si -o simt ca pe o lama de cuțit,
Cu ea îmi pot da semnul neroziei
Sau pot sa va arat ce am gândit!

O coala alba e ca propria mea viata,
Un sens, un tel sau poate un accident,
Zâmbind de gânduri asta dimineață
Sau dulcea libertate omniprezent.

Eu, cel născut în margine de țară,
In margine de limba și hotar,
Nu îmi permit deloc vreo greșeală,
Când am crescut de mic sub calendar.

De aceea am sa va spun cu înverșunare
Aceleași șoapte fără de uitare,
Fiindcă aici toți au trecut cu fantezie,
Vânzând, primind sau făcând poezie!

La margine de dor și de speranță,
Atât cât foaia alba îmi e goala,
Eu, Doamne, vreau doar toleranta,
Sa pot sa închipuiesc faptele Tale!


VI.

Sunt navetist în propria mea viaţă,
Alerg spre soare în fiecare dimineaţă,
Răsar prin smârcuri, ceţuri cu speranţă,
Urmând acelaşi insuportabil ruinat destin,

Luminei prin ferestre mă închin
Şi strig asemeni oricărui om,
Secundă zboară grabnic peste pom,
Pe care-l depăşesc cu Dunărea în spate,
Fatidic dorindu-mi numai libertate!

2 comentarii:

INCERTITUDINI spunea...

DA!!!
`~Sunt navetist în propria mea viaţă, Alerg spre soare în fiecare dimineaţă,~`

ionelmuscalu spunea...

Vă mulţumesc pentru vizită!