Oamenii de praf şi zânele din ierbar

Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».

Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 32 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».

Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.

Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».

Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.

Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizli, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.

Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.

Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.

Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.

Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !

Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.

Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.

Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.

Odată-n viață

Odată-n viață nu trebuie să vorbești,
Nu trebuie să te ții de mână,
Nu trebuie să săruți,
Iubești,
Privind.

Memoria unei seri cu ploaie

Cândva în vreme de ploaie, întuneric de ploaie,
Când stelele-n cer se ascund ca și ochii tăi în odaie,
Când din deal se aude un zvon de bătrână acioaie,
Dispersat prin barba ploii sură de capuchehaie,
Aducând peste veac un vânt rebel la țurloaie,
Ce venise din Stambul pe o mare dănănaie
Acum vreo trei seculi la tine, o mare boieroaie,
Ce fugeai spre Ardeal cu careta prin ploaie,
Ca să scapi în surghiun, vânduseși cintoaie,
O mie de miei și ciopor de grijite bălaie,
Doar câinii păstrându-i pentru orce bătaie
În crucea nopții sau sub a lunii feerică pălălaie,
Alergând prin întunericul dintre noroaie
În pantofi de maghiran, ca o primăvară ciocoaie,
Plecată cu aur să se facă grofoaie vulturoaie,
Căci țara o lăsase plângând văduvoaie,
Deșteaptă de pântecul dorinței zmeoaie,
Profund neîmplinită, profund vulturoaie,
Ce lacrimi, ce plâns, ce primăvară, ce ploaie!
Răsăritul în vestite păduri, scăpând de apăraie,
În hanul din codru cu craiul fără o lăscaie,
Amintire de zmei, memorie de scântei viforoaie,
Spunând că nu vrei să apui în fund de hobaie,
Ci pe tronul smintitului, ce umerii îndoaie,
Divină și gleznă și parfum în odaie,
Cruciadă începeai cu cuțite pe capuchehaie,
Pe el nu-l suna nicio acioaie,
Sub ploaie cădea, zdrobit la țurloaie,
Ce pălălaie, ce bătaie, ce dănănaie,
Alerga bărbosul în crucea nopții prin noroaie,
Cădea ca un copil, îndoit de la ploaie,
Plăvai vânturat în fund de hobaie,
Plângea un sfârșit, fără nicio lăscaie,
Iar tu erai lacrima răzbunată prin ploaie!

2016 spre 2020

"Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic,...

Un mesaj de sfarsit de interviu genial?
Vreau să candidez acum, ca să nu le pară rău giurgiuvenilor peste patru ani că nu m-au votat! Modest, ce să zic, glumesc! Am pentru giurgiuveni doar gânduri bune și îi rog să fie cum sunt ei pentru ei, mai atenți la ce cumpără, să fie deștepți în continuare, că pentru asta nu trebuie trecută nicio lege prin Parlament și să știe că ce aleg, aia au! Să nu se mai supere după aceea!
Daca ti-as cere sa spui ceva despre tine, chestii de esenta, cum te-ai descrie?
Habar nu am să mă descriu și n-am niciun dușman la îndemână, fiindcă, de obicei, el spune adevărul despre mine. Cred că sunt un om simplu, care iubește ideile și idealurile greu de exprimat și greu de realizat.Când mă întreabă cineva despre mine, îl rog să-i întrebe pe cei care au lucrat cu mine, sunt câteva mii de oameni…
Ce îi trebuie unui oraş ca să fie prosper?
Investiţii, cinste şi  legi (hotărâri de consiliu local) bune! În felul ăsta, o dată cu plus de valoare pe care o aduce o economie sănătoasă, taxele pe care oamenii le plătesc devin parte dintr-un mecanism administrativ, economic și social a cărui transparentă şi funcţionare pot susţine absolut toate clase sociale.

/

Posted by Ionel Muscalu on 2 Martie 2016

Meşteşuguri

Ei săpau în mine ca în mine,

Cătând să scoată diamante şi rubine,

Eu ochi le-am spus de Homer că le dau,

Ei nu înţelegeau, dar eu vorbeam pe şleau,

Ei tot săpau, rupând, eviscerând,

Sădind în ei lucirea de mormânt,

Eu le udam o sete doar de viaţă,

Ei inundau cu foame a lor speranţă,

Ei tot ofrande ar fi cules din oase,

Eu le dădeam doar primăveri ploioase,

Ei râcâiau cu dalta şi toporul,

Eu le dădeam din tâmplă semitonul,

Ei mă trădau, hulubi smulgând din vise,

Eu , omul viu, le râuream narcise,

Ei muşcau  ce îi făcuse, mâna şi ţărâna,

Eu mă rugam ca să-şi închine urma,

Ei triumfau cu pielea mea pe-un ciot,

Eu eram liber timpul să-l socot

Şi minele le închideam în mine,

Adio pietre tari, adio cine!

Atunci el drumul  crinilor  dădea,

Ca să îi sufoce cu propria  vopsea.

În loc de evidenţă...

Nimeni nu mă poate convinge că nu sunt făt frumos

Am jucat comedia asta de 134 de ori în copilărie şi

De câte ori nu eram făt frumos , îi băteam de le suna apa în cap,

Că nu există zmeu mai nesătul ca mine,

Aşa că la câte cărămizi am aruncat de pe blocurile

Construcţiei socialismului în staţia de autobuz

Doar eu şi copiii aceia ştim,

Doar că unii au murit,

Unii de inimă, alţii de bătrâneţe, iar cei mai mulţi

De ruşine că au îmbătrânit,

Doar eu mai strig şi acum cu plăcere

Bau, nea Mărine!, ştiind că urmează o oală cu lături

De 9 spitale schizobalcanice

Aşa cum era la bloc scara mea,

De la Ianche profesorul la Ana, nevasta lui Fane Căpitanu

Şi de la cornuleţele cu gem la negresele de aprozar,

Nici dracul nu ştia locaţia de ascuns puiul de urs,

Doar liniştea dinaintea bătăilor generale

Şi a izvoarelor de drept, din care izvorau toţi graşii pe scară

Luaţi cu maşinile Aro ale Miliţiei, pe care tot Nea fane le conducea,

Repriza a treia s-a terminat, eliberaţi ringul!

R-aţi ai dracului de neterminaţi,

Nici mamele voastre nu ştiu că tavanul nu e capac de sicriu,

Atunci de ce stau cu ochii beliţi la tavan,

de parcă ar aştepta să cadă de acolo Tarzan, Cekician?

Ia zii, domn profesor, cântă uşor, nu ca un aspirator,

Ai, bre, ce dracului, parcă faci înadins,

Uite aşa se zice: Raduuu mamii, Radule!

Ăia de la unu s-au culcat la două, dar au cântat până au sforăit,

Dinu râdea cu şapca aia pe cap de scrisese miliţian cu carioca pe ea,

Milţian, cum ştiusem noi, doar nea Puiu citea,

El mai bea şi cafea, nu nechezol, ci de aia de-o râşnea,

Iar când îi plăcea, dădea pe tablouri măcar de 100 de ori un pol,

Bă, eu am fost grec, negustor, nu sărac, dar în ţara asta e tot un drac!

Du-te, dar unde să se ducă săracul, în mahalaua noastră verticală,

Unde te îmbolnăveşti de prostie, mahmureală şi boală,

Unde golăneala era totală, femeile luau mardeală, iar bărbaţii lor beţi

Le tăvăleau de striga cartierul, ajungeţi, bă, că vă prinde miliţioneru!

Aşa că pe mine să mă scuzaţi, dare eu cunosc toate popoarele migratoare

De la goţi, la huni, la celţi, avari, slavi, bulgari, pecenegi, cumani,tătari,

Până la ăia de ne furau banii de Bib-bib şi Tipi Top, de stăteam ţuţurug

Şi luam repede foc, mai ceva decât scuturat până la glezne, la brâu sau la gît,

Ziarist , te face, nenicu! Uite în colţ o să vinzi ziare!

Bere la găleată, că nu are ordinaru ăla halbă,

S-o aduci întreagă, să nu curgă prin nămoale,

Ai grijă, faţă, să nu ţi-o iei la gioale!

Ai, mă, nu te mai duce la şcoală, e loc pe şantier, nu să dai în vreo boală!

Eteee! Mă, la ăsta , scrie poezii, de parcă i-ar sfârâii ochii!

Nu vezi  că nu bea cerneala, îşi face cu tocul argăseala!

Lasă-l, nu vezi cum te întoarce din ochi,

Dă cu cuvântul ca cu cuţitul, să taie la vorbe buricul,

Ai, mă, 6-6, poartă-n casă, vezi că diseară avem şedinţă despre terasă,

Că iar au luat-o ăia care au luat şi uscătorul, s-a făcut stăpâni pe tot,

Trebuie să luăm măsuri, să le tragem la bot!

Dă-i să zacă! Două piramidoane , să tacă!

O să vină Apocalipsa!

N-o să vină, părinte, că a mai fost aici şi nu i-a plăcut!

Se duce la ăia de au avut, nu la ăştia fără nimic,

Cu adidaşi de porc şi mingi de beşic,

Cu takimury luate fără gât de la coadă la alimentara,

Unde iar se împingea pensionarul cu pensionara,

Nu la ăştia de au curent când deschide geamul şi uşa,

Ci la ăia de le sorteşte Kenedi un glonţ cât căpuşa.

I-auzi sindrofie, vine sora moarte cu coasa să muncim,

Păi noi lucrăm în acord global,

Facem cincinalul în fiecare an,

La stuf, la cărbuni, la canal.

Mândrule, nu-ţi mai arăta dantura,

Că unde –ţi stau picioarele, ţi-o sta învăţătura,

Tu-i neamu nevoii! Trăiască naţia! Sus cu ea!

Sara pe deal şi Avraam în al lui sân

Vor să scoată din tine, păgân,

Om! Cârtiţe de popi, ce turnau fără încruntare

La stăpânire după procedura ginecolocicălitoare,

Pe zvonuri, situaţii şi pe preluare de la oricine şi orice,

Doar să-i satisfacă curiozitatea bestiei de securitate,

Aseară l-au luat pe tata să-l întrebe despre Hesse,

Dar el, ţăran, nu ştia decât prinţi şi prinţese.

Aha, te-ai dat cu hohenzolern singmarigernii,

Las că-ţi strivim noi trânjii şi sternii Lenii!

Ce ai împietrit , mă, ca soţia lui Loth!

O să dai pe guşă şi ce-ai supt, tot!

Scrisori, separatori, agitatori, separaţie,

Spunem şi noi bancuri, să vezi distracţie!

Cum, mă, a căzut dictatorul?!

Bravo, trăiască poporul!

Du-te, mă, acasă, du-te la copii şi uită tot,

Hai lasă că nu se consemnează orice netot,

Iar noi avem treabă, tovarăşe de drum,

Dacă vrei să mergi să investim în blugi la Stambul,

Cum mă, nu vrei ca să pleci?! Du-te cât îţi mai dăm drumu,

Să nu se răsucească situaţia şi să dispăreţi până la unu!

Nu te mai văicări, nici nu te mai spovedi, lasă că o să ai tu timp,

Noi nu-ţi dăm nici răbdare, nici nimb.

Mamă, a venit tata, l-a adus Regina Nopţii şi gata!

Jos teroriştii! Trag ăia ca nebunii cu kalashnikoavele în turn,

În turlă, în tot ce e înalt, au vertijul libertăţii la scalp.

Vive la France! Trăiască franţujii, că bagă prin vamăburghejii,

Llegionarii,Medicins sans frontieres, antenele şi autocare de firmă,

Lăsa-i Luceafărului huilei posibilitatea  să sădească flori,

Daţi cu bărboşii, cu studentele şi cu studentele deh, putori,

Da-ţi un sentiment de curăţenie universală,

Incendiaţi Biblioteca Naţională!

Săraca ţară, în care nu citesc nici jumătate cărţi,

Daţi-le să citească Can Can, bagaboanta mov şi curva sătească,

Ce atâta carte, toţi proştii sunt stăpâni peste tot,

Pe ăştia proşti nu poţi să-i prosteşti deloc!

Aşa că, să nu-i puneţi să citească poezie ioc!

Că pe urmă zic că nu înţeleg, dau din barbă a bleg

Şi te fac şi de râs pe unde  se duc, pe unde merg,

Că ei n-au înţeles şi se scarpină la fes,

Aşa că, să facem la hârtie economie,

Dăm poezie doar pe datorie!   

Iar în poveste, eu rămân fătul ce poartă ecvestre

Poziţii prin ţara fără bătrâneţe,

De unde sorţii îi dau aleasă bineţe!

Să ne răsfeţe!

Umbra şi oglinda-Poem la ziua mea

Ajungi la patruzeci şi unu
de ani
Şi , în loc să te întrebi ce ai adunat,
Tu te întrebi ce arhitectură o fi avut grădina Paradisului,
Pe unde s-o fi cultivat leuşteanul
Şi dacă era o livadă sau o grădină englezească,
Dacă era îmbrăţişată de râuri
Şi dacă avea cascade,
Dacă Cerul se oglindea în vreun lac
Şi dacă în lacul acela Adam
Îl vedea pe Dumnezeu,
De câte ori făcuseră baie adam cu Eva
Înainte de a se vedea,
De a trece de copilăria ochiului
Şi de a se maturiza în adolescenţa rebelă,
Căci nesfârşitul apus răsărise deja
În mintea lor de la prima rază înmugurită,
Câtă remuşcare o fi fost în contemplaţie,
Nu în geniu, ci în înfrigurata şi fierbintea lipsă de imaginaţie,
Adam trăitorul cel fără de imbolduri, virtute a prudenţei,
Lipsit de dragoste, deci neeeroic,
Căci ce inspiraţie poţi să ai într-o inimă oarbă?
Fără o bunică, fără o mamă,
Fără un frate Cain, fără un frate Iosif,
El, cel dintâi sinistrat în tagma hotărârii,
Gâdilându-şi simțurile cu apropierea îngerilor,
Cu neștiința morții, fără stereotipuri,
El însuși luminat de asemănarea aproape perfectă cu Dumnezeu,
Având ca soaţă primul parvenit al lumii, un poet practic
cu ajutorul coastei lui, al hazardului şi al netulburării ei,
Eva cea vocativă şi netemătoare de şarpe,
Puternică, fiindcă şi atunci pentru ea nu conta decât maternitatea sa,
Egală în creaţie umană, relaxată, conştiincioasă, silită de împrejurări,
aruncând vina pe ele, neînsemnând seninul, ci dinamica.
Cum or fi păşit ei unul spre altul sub bucuria marelui necaz
Pe sub o boltă de orhidee, de viţă de vie, de flori de portocal sau leandru,
Ea gata să se sacrifice, el gata să se abandoneze,
Anexând , egoist, vina tuturor urmaşilor,
Cu incredibila încercare de a dispera după infinita ei candoare,
Decât după desăvârşitul infinit al Fiinţei,
Căci ea îi spunea că el va crea unul asemenea lui,
Încât mânia Lui picta stânci, vulcani, dezamăgiri şi aride peisaje,
Pe care ea le adapta singurătăţii lui,
Ea, cel mai bun interpret al neantului,
Punând ordine în agresiva lume animală doar cu braţul lui,
Prin naşterea unor prunci ai frământării şi îndepărtării,
Umbră şi oglindă însoţitoare în soarele pârjolitor din lumea mare.

Si parca-ți vad seninul trup,
Pierzându-se în marea învolburată,
Uitând de viată, de flori ce se rup,
Trecând sub apa lumii sărutată,
Ca un delfin ce-mi strigă ademeniri,
Eu, vasul calp, lăsat în mal de-un val,
Ma uit în zare să te aud prin firi,
Ce de zefir nisip, castel, liman,
În trupul tău, clepsidră muritoare,
Își află fiorul lumii primordiale...

Oraşu-i alb ca un spital

Oraşu-i alb ca un spital, 
Stomacu-mi latră, 
ochii-mi plâng 
Şi printre plopii tremurând, 
Se vede-un cal.

 La colţ ţiganca vinde ghiocei 
Mai albi decât zăpada îngheţată,
 I-aş lua cu mine să ţi-i fac cercei,
 Pe toţi odată. 

Dar ea îmi cere doi bănuţi în plus
 Şi-mi lasă-n minte ultima întrebare, 
Cu gându-acela, care mi l-ai spus
 Din întâmplare. 

Oraşul alb ar tăcea, dar e frig 
Şi un vânt avan se lăfăie prin oase,
 Un ciob de ochi mă uită într-un zid
 De chiciuri groase.

 Un cal se vede tremurându-mi plopii, 
Ţiganca vinde ghiocei,
 Îmi plâng la colţ de zid şi ochii
 Ţi-i pun cercei

Doar miros de drum

Chestiunea ecoului înaintat în viaţă era ca seara în acea dimineaţă,
Când lumea se-nvârtea după legume şi cei din prima erau nişte urme,
Fiindcă lăsau în urmă doar miros de drum, de praf şi uneori de prune,
Zăpezi şi geruri nu erau de ajuns, să le cuprindă hoitul nepătruns,
De ţintirimuri şi morminte frumuşel şi Iorgovan cel tuns,flutur prea-dus,
Căci viermii vremii lucrau încă prin creier, iar drogul iepurelui șchiop
Lăsa în urmă samă şi noroc, izbindu-se cam huluştiuc obroc,
Boţit prea rău de vremi, dar şi de oameni, căzut fiind, el îngerul vedea
Căci cine răbdătorului dă caier şi cine prădătorului îi poate rezista,
Acum când sufletul fără de aripi, lipea pământ pe orice bordeie
În care sumanul părăsit de pe holteie îl îmbrăca orişicare femeie,
Ba uneori şi curvele strigau că păsările-s ale lor fârtaţi care pătau
De pe-a pământului flămânzi nefraţi doar un fleştur ce-l roboteau,
Deşi cu nicio piatră nu izbeau oglinda întrebărilor ce aşteptau
Să le distrugă cuibul şi mormântul, pe acolo pe unde lipsea vântul,
Ba limpezind a libertate dragoni şi flăcări, vulpea şi cuvântul,
Izbeau cu lumea şi îndrăzneau prea-multul doar aşa de fructe şi idei,
La urmă se întâmpla după voinţa acelui vechi şi tânăr ucenic,
Ce ar fi râs cu clocote carboave, morţiş rănind cu pârâit,
Odoarele cam grase şi bolnave, aprinse-n focul mic cu văierit,
Rămâne atunci un jar mizer în urmă, dar când zăpada săvârșeşte tot,
Pepelea să fii şi nu poţi să afli mânia, scârba şi amărăciunea ce avea în bot
Răposatul căruia i se va lua cartea, creiţarii, mârcul, ogoitul şi-nţărcarea
Pînă ce lumea irugă făcea, ca să-i huluştească crucea şi marea....
Ce aştepta! Să bea şi romul , să rupă fuga legaţi Joian sadea,
Că acolo umbra marilor boi, ce umblau mai mult unul decât doi,
Se limpezise dincolo de vreme din teii sfârtecaţi lângă gunoi,
Căci al lor număr cine-l înţelege în aceste vremuri vitrege
Când ho, hoo, hooo ei nu aud într-una de cuvântul lege!
Dar cerecevele la fereşti el ştie că sunt şi o să sară
Ca prostul din becisnicii pe afară...

Edvard Grieg / Piano Concerto in Aminor,op.16 / Julia Fischer Să aveţi un an frumos şi armonios!