vineri, februarie 03, 2012

Mori de frig

Aveam atunci un chef nebun să strig
Arşiţa din ogorul meu din creier,
Ce născocea în zile mori de frig,
Uimind înecurile ce le treier.


Şi încredinţam pământului mirarea,
Ciulind din şerpii nesătui cuvântul,
Când ridicam spre ceruri întrebarea,
De ce pe răi îi mai rabdă pământul?


Un singur leac primeam atunci de sus,
O ploaie caldă, ce-mi fărma genunchii,
Rupându-mi starea cu femeia fus,
Care tăcea, de mă dureau rărunchii.


Oh, prea-mireasmă a duhului zăpezii,
Ce-mi fluieri marmuri dintr-un soc sălbatic,
Tu mi-ai smintit şi iepurii şi iezii,
Tu, ciumă eşti, râzând exantematic!


Adâncul tâlc al drumului tău alb,
Cu felinaru-l caut, ciulind din şerpi cuvântul,
Prin pulberea perfectă de smarald
A ochilor ce consonesc pământul.


Şi chefu-mi trece parcă şi de zbor,
De cal, de iepure,de ied, de tot ponosul,
Fiindc-o secundă rupi din adevăr,
Şi-mi spulberi de prin lacrimi tot prisosul.

2 comentarii:

Roxy spunea...

Frumoase ganduri...chiar mori de fig pe vremea asta...

INCERTITUDINI spunea...

Cum ar fi tabloul??

„Adâncul tâlc al drumului tău alb,
Cu felinaru-l caut, ciulind din şerpi cuvântul,
Prin pulberea perfectă de smarald
A ochilor ce consonesc pământul.„

Fabuloase imagini!!!

Seară de vară

Patru păsări de aur în colțuri, Coperți de saftian, Cartea tulburătoare a însuflețirii, Nimic mai mult, nimic mai puți...