ARTIST FLUIERAT

Maşina mea de scris - temniţă de artist, dar şi parc,
Ambiguitate de număr refuzat
La marginea programată a meşteşugului,
Chiar dinţii ei de fildeş pe carii de fier
Rânjesc a ispită, slim,
Maşina mea de scris
A ostenit ca floarea ruşinii la
Marginea drumurilor, mereu pricăjită.
Zeiţa nopţii mele contrariată de dor,
Au trecut zece ani de tobe şi
Nevoi învârtite la butonieră
De democratice strigări,
Descheierea bestiarului poetic
În răspuns aristocratic de stil,
Prelungire pe pagina albă
A fantomelor neînţeleselor talgere,
Blesteme de răni ale unghiilor
Clipocind destrăbălat în ochiul geniului,
Libertate de desuspendare sudică.
Eu, omul din sud, un prost
Inocent şi senzual, mă închin,
Maşina mea de scris live,

Temniţă de artist pictural fluierat.

RUMOARE

Am fost hăituit din acel adăpost
Ştiut de tine în inimă pe de rost,
Am fost lăsat la vatră de cântecul ploii,
Bătând alb în talgerele nopţii cu copoii,
Căutători de vânt de împuşcat
În păduri de stejar, departe de sat.
Deodată în lucruri mi-am găsit liniştea,
Nestatornică şi aiuritoare ca o furtună pe mare,
Livresc îmi descriam instinctul de conservare
Cu conserve de Ambrozie şi Nectar de Olimp,
Că pe Jupiter nu mai aveau nici timp,
Nici epice fapte, de care să-mi amintesc-
Aşa că naraţiunea mea turburată se încheie pe dată.

Joc de doi

Motto:"Pe tine te iubesc mai devreme,

pe mine mă iubesti mai târziu."

Pocnea enigma aia în capul meu,
Ca zarul alb din prima ta scrisoare,
Când din solemn, cu stimă, derbedeu,
Mi te-adresai cleştar, tu, de racoare.

Păream amar, solemn şi-un pic cam brusc,
Lăsând pe generali să tatoneze,
Femeie din metal puţin etrusc,
Ce-mi lăsai străzile să emigreze.

Apoi, deodată, tandru, suficient,
Mă ocroteai cu blânda ta candoare,
Calină ca şi timpul meu latent,
Taine lăsând, încet, să se strecoare.

RECUNOAŞTERE

     

Să spun scrâşnet de îngăduinţi,

Nu vreau să mă joc extravagant,
Să luminez lărgimea de la gura pungii,
Nu vreau să întocmesc procese leneşe,
Verbal, pe strada cu acumulări de poison,
Firmele autohtone vând hortensii,
Solitar ferec maliţiozitatea cu retrageri,
Departe, luminos ca o vamă,
Erudit ca o bătrână cămilă,
În acelaşi deşert m-ai dus
Cu odgonul furtunilor de scarabei
Sangria spaniolă cu paiul italian,
Infinite lăcuste, măcinând timpul,
Iacătă acelaşi lăcaş al admirărilor,
Soare fără primejdii, cu umbre,
Din toate spun încet de la sân,
Cartea mea cea dintâi ca un popas,
Ca un tangou sincopat, fredonat,
Traversând sala de bal parchetată,
Scoarţă terestru dansată de familii,
De popoare, de ţimbale, ţambale
Şi cobze şi cimpoaie irlandeze,
Lângă vulcani rostogoliţi de herghelii
De mistreţi îmi încerc scrâşnetul
Sacadat ca bătutul la maşina de scris,
Dinadins!

DOR VERTICAL

Dor vertical de-o altă făclie,

De-o altă lumină iscată din trup,

Un cer vizcain se aşează în linie,

Să îl treci prin sita de ozon cu şurup,

Iubind licărirea cu dor pân’ la moarte,

Dorindu-te aspru, tu stea şi tu ochi,

Mă înec în albastru pe orice parte

Şi suflu şi verde fericirea înspre plopi.

Picură galben frunze de laur,

Oranje eclipse se întorc mai târziu,

Cu pene de phoenix bătute cu aur,

Mă îndemni către sfere ce eu nu le ştiu.

Cer roşu de-o clipă, zăresc de departe

Peste oceanul rănit indigo,

Degeaba în trap violet ne desparte 

Malul luminii ce ştie încotro.

Degeaba în istorii gri căutăm salvarea,

Degeaba în sisteme de revoltaţi,

Istoria e moartă, căutând şi ea starea în care

oamenii sunt demni şi curaţi, în texte inedite

scrise pe piele

Cu ace de argint otrăvite îndeajuns,

Caut lumina răsărită din stele.

Neprinsă în curcubeul nostru de plâns, în cer sau

în carne, în zile de mâine,

Favoruri de arsenic ţi se servesc în surplus

Şi dor vertical ţi se scurge în pâine,

Iar altă făclie se aprinde în surâs.

Raspuns de toamna

O, toamna ce poetizează-n frunze , 
în vălătuci de nori dibaci,
ne pune inimile la încercare
şi ne răstoarnă-n suflet cozonaci, 
atât de bruni, atât de plini de daruri,
Stafide mari din struguri aurii,
Le simt lipindu-se de cerul gurii
Şi simt prin ele duhul unor vii,
Apoi coboară în nas cu frunze moarte
Şi-n ochi cu pere mari de aur spus,
Pe care numai cel ce ştie carte,
Să-l poarte-n suflet este predispus.
Mă doare toamna asta cotidiană,
Fiindcă o simt şi la poporul meu,
Lăsat în suferinţa lui să geamă,
Cu ochii tot plângând la Dumnezeu.
Popor sortit să-şi veşnicească toamna,
Mereu bogat în roade, dar sărac în vis,
În loc de bucurie, el trăieşte drama,
Aceluia ce un destin i-a fost prezis.
Cu toate acestea cred în primăvară,
În verdele ce-şi rupe propriul drum,
Printre gunoaiele lăsate peste iarnă
Tot de cei care nu au timp acum.
Şi e frumoasă toamna în amalgame,
Lăsându-şi trena să fluture pe alei,
De mă gândesc la iarnă şi la poame,
Aştept să vină primăvara-n urma ei.

Oasele din pantofar

Da, oasele mele se descheiau la şireturi
Şi se aşezau în pantofar unul peste altul,
Fără să se îndoaie, fără să se crispeze,
Nici măcar scăriţa nevrând să evadeze.

În jur lumea se aşeza pe cercurile de butoaie
Cu coloana vertebrală făcută de oaie,
Ca şi când ar fi avut grefate în gene
Supuneri şi coarne din stelele terne.

Se ruinau munţii mari, ca în legende şirete,
Despre bătrâneţe, tinereţe, pensii, lumi sterpe,
Ba şi din fluier de soc spurcau de noroc,
Să nu mai lase râurile să macine la scoc.

Aşa că, trăgând spuza peste pleoapa zvâcnită,
Mi-am pus şireturile în vitrina prăpădită,
Ca pe un trup din acela care zboară de pe fluturi,
Până-n cetini de Dumnezeu lăcuite-n săruturi.

Am prins glasul zăcut în copacii de draci de ere,
L-am călărit până-n albastrele mistere,
Să spună că nu se predă şi că nu îngheaţă,
Fie iernile pornite, perfide, aici sau în viaţă.

Apoi am scos din confort şi comoditate
O sută de oase perfect camuflate.
Răsuna frunzişul de zgomotul lor,
Dumnezeiesc de treaz şi de gânditor.

Teodora - Premiul I - Festivalul Star melody 2012 - "De ce n-are ursul c...

VIAŢA ROASA DE MISTERE

Aprinsă torţa freneziei, cascadă cade,
Agitând şi ploi, şi vânt, şi soare, şi pământ.

Să râzi atunci când furtuna te încearcă,
Dulăii vieţii latră a pustiu,
Prădat de hoţii care n-au nici soartă,
Nici ştiu ceva ce numai eu mai ştiu.

Să râzi atunci când Fortuna te-ncearcă,
Distins la zâmbet, ca toreador,
Să tot exclami vegheat de a ta soartă:
Ştiu să trăiesc în piept gladiator.

Să strângi în gesturi desluşiri de mâine
Pe care să le-ntorci în aur dus,
Chiar de greşeşti să dibăceşti cu taine
Valoarea ta, precum eşti predispus.

Tot cutezând, mai mult decât o vreme,
Ştii bine c-ai să noroceşti în zori
Păduri de sălcii, lunci întregi de semne,
Chiar îngerii adânc îndurători.

Semeţ n-ai fost şi nu te faci nici azi,
Fleacuri, făţărnicii, să nu le ţii,
Increderea în mâine să n-o lapezi
Când ai speranţa-n muncă şi o ştii!